În peisajul eclectic al postmodernității lirice, Petre Ioan Crețu practică o poezie autoreflexivă și dominată de un imagism bogat. Raliat optzeciștilor prin asimilarea unei poetici disponibile spre nou, spre experiment, ludic și ironie, poetul își asumă singurătatea și singularitatea în cadrul generației, fiindcă publică mai puțin, în raport cu ceilalți, fără a se îndepărta totuși de gravitatea și însemnătatea actului poetic. După etapa unui început efervescent (1976-1983), când publică versuri în ,,Contemporanul”și ,,România literară”, urmează un destul de lung intermezzo de tăceri sfredelitoare, pentru a concretiza ulterior aceste preocupări poetice, de o puternică intensitate, în Poemele săptămânii uitate (2014), Câmpia în genunchi (2016), Ucigașii de vise (2018).
Definit de spațiul sudic pe care îl aduce cu sine în poezie, Petre Ioan Crețu pune în poeme epice și fluide o serie de viziuni ce îi vădesc debordanta creativitate, dar și pesimismul funciar. Autoironia și persiflarea îi stau la îndemână, prilejuind jocuri de cuvinte și de rime, pe cât de interesante, pe atât de provocatoare, așa cum este și acest recent volum de versuri, Ucigașii de vise (Editura Etnous, Brașov, 2018). Întreaga sa traiectorie poetică se definește ca un zbor scurt, parcă grăbit, căutând ceva, nestingherit și precis direcționat: ,,aripi de pământ aripi de cer aripi/ crescute din răni din carne din vânt/ toate se înalță într-un zbor fără țintă/ haotic// …
Visele Petre Ioan Crețu – PIC în prescurtarea pe care și-a asumat-o în primul ciclu al acestui volum – a asimilat lecțiile modernismului după Nichita Stănescu și post-modernismului dintr-un posibil „manual de de-compoziție” ce ar putea fi semnat de Ion Stratan . Dar dincolo de aceste repere complet și responsabil deprinse, poetul își are propria doză de nebunie, rastelul individual de obsesii fără de care nu s-ar clasa, așa cum o face cu brio, în rîndul autorilor posesori de personalitate și efigie imposibil de măsluit: „nu știu cum dar m-am trezit zburând, așa, deodată Petre Ioan Crețu este un poet născut, al marilor elanuri ca și al profundelor grețuri existențiale, care a știut să-și cultive pornirea genuină, un excesiv care a izbutit să-și canalizeze corect excesul, precum nebunia înțeleaptă a prințului de Danemarca. De aceea, poezia lui, înainte de a o îndrăgi, o stimez ca pe a unui merituos profesionist. Horia Gârbea (Luceafărul de dimineață, nr. 10 2018) | Conștiința mãrturisitoare Petre Ioan Crețu (n.1954) a publicat, între 1976 și 1983, poeme în revistele Contemporanul, România literarã, Vatra și SLAST. În 1983 a înființat și condus la Cãlãrași cenaclul Danubius pe care l-a pãrãsit 3 ani mai târziu când a renunțat, totodatã, sã mai scrie. Dar, în 1992 revine la vechea pasiune, ca autor de prozã scurtã, de data aceasta și sub pseudonimul Al. Cremardia, în Semnal de Sud, ca, din 2009, sã fie din nou prezent cu poezie în Agonia – Ateliere Artistice. În primele luni ale anului 2014 semneazã consecvent poeme în revista Helis, ca, în luna martie a aceluiași an, sã debuteze editorial cu Poemele sãptãmânii uitate (Editura Vif din Constanța). Poetul cu o traiectorie interesantã, dacã nu chiar atipicã, dat fiind cã biografia lui nu-i deloc strãinã de trãirea unor situații-limitã, e din nou prezent în librãrii cu volumul Câmpia în genunchi (Editura RAFET, 2016), carte care-și trage sevele inspirative din eterna câmpie magicã, nealta decât cea a lui Ștefan Bãnulescu, Fãnuș Neagu ori George Alboiu, Bãrãganul sãu mirosind a cruce și a noroi, populat de pãsãri mãiestre și de balauri cu platoșe de argint și având drept repere cumpenele de fântâni, drepte ca niște lumânãri. Acest topos fascinant folosește de decor unor tulburãtoare scene de dragoste, chit cã aceasta din urmã nu-i de multe ori altceva decât o singurãtate ridicatã la pãtrat și o perpetuã mirare paroxisticã încât sã facã imposibilã orice întoarcere a celor ce alcãtuiesc, sub zodie thanaticã, firește, binomul erotic: „la noapte am sã visez cã voi zbura pe deasupra orașului/ aripile îmi vor fi mari și negre de zeu tânãr încã neînfrânt/ mã voi opri la fereastra ta și mã vei întreba dacã zbor/ iar eu îți voi rãspunde cã nu, nu zbor, doar visez// nu ar trebui sã-ți fie teamã uneori mi se întâmplã sã mor/ moartea aceea dintre o singurãtate și altã singurãtate/ poate singurãtatea mea/ singurãtatea ta ținându-se de mânã unde verdele frunzei fuge din copaci/ unde muzica nu se cântã ci doar se vede curgând/ poate urma unui suflet/ poate umbra unui nor/ pe câmpia rãscolitã/ lunecã ca un fior…/ de un timp umbra mea șovãie sã mã urmeze cumva e gata sã gãseascã alt trup/ tu mã chemai sã fugim sã zburãm/ sau sã murim întro tandrã uimire – dar dacã vom uita drumul spre noi? (Sã murim într-o tandrã uimire). În alte poeme sunt puse în antitezã viața și moartea, bucuria și tristețea, nașterea și moartea, îngerul și demonul, visul înãlțãtor și realitatea degrada(n)tã, plenitudinea fizicã și fragilitatea, amintirea și uitarea,întremarea și secãtuirea psihicã, echilibrul și clãtinarea, elanul vital și resemnarea, trufia și smerenia, misterul potențator de cunoaștere și nuditatea lucrurilor, natura reconfortantã și civilizația sufocantã, Mielul și Fiara Apocalipticã ș.a.m.d. Iatã un singur exemplu din enorm de multe altele: „nu-ți poți scoate ochii/ și în același timp sã refuzi sã vezi cum orașul se pierde încet/ cum fuge el în câmpie cu strãzile suflecate pânã la bordurã/ lanul de grâu îl privește cu urã și se închide în el pânã la venirea verii/ sau cum îți cade lumina oblic prin pãr în adâncul umãrului pânã în cãlcâie/ tu ai tãcerea fugitã în munți/ în unghii de oțel și îngeri cãzuți sub ferestre” (Naturã moartã). Petre Ioan Crețu scrie exorcizator despre frica existențialã a omului modern nu o… |
Furtuna de foc
Natura adună la un loc toate splendorile pământului, tulburând spiritele cu iluzii. Să învăţăm de la flăcările cerului ce este apusul, de la mare cum se pierd valurile, de la Bărăgan cum trimite pârjol spre candoarea sufletului, și, de la Petre Ioan Crețu, cum să iubim câmpia. Poetul s-a confundat pe el însuși cu acest spațiu, împovărându-se cu formele, culorile și trăirile lui și ale semenilor.
Acest „frumos nebun” al odelor lirice închinate iubirii sale – suprema câmpie a Bărăganului – continuatorul altor renumiți scriitori, Panait Istrati, Fănuș Neagu sau Marin Lupșanu, consideră spațiul câmpenesc mamă a pământului din care s-a plămădit, amantă, miraj sau genune de sfârșit: tărâmul universului. În cartea sa, Câmpia în genunchi, a prins aceste sentimente, răsfirate prin iureșul existențial, cu teamă sau cu bucurie, cu desfătare lirică și cu înaltă măiestrie. După ce a colindat rebel prin lume, la maturitate poetică s-a întors spre rădăcini, printre ciulini chinuitori, pentru a-și face datoria, a îngenuncheat și a cântat nesfârșita sa iubire, ca un lup singuratic în preerie. Niciunde nu găsești atâta transfigurare poetică, atâta feerie amestecată cu durere, atâta roșu în maci, împrăștiind savoare și farmec, puterea de a se evapora, apoi, până în versul următor, să ia formă de cruci.
Sensul cuvintelor cuprinde însuşi misterul lor, fantezia metaforelor devine totală prin fiorii pătrunzători, cuvintele sunt transformate în coroane de grâu copt, tivite cu aur. De fapt, este suficient doar un singur vers: – noi bărbaţii câmpiei ne naştem în cer, cu luna în piept şi dorul în suflet, pentru a defini focul Bărăganului.
Poezia lui Petre Ioan Crețu este atât de frumoasă, încât doare, mistuie, ca orice iubire, naște și reprimă sentimente, arde locuri, mărindu-le spațiul, ca într-un joc mefistofelic, luând cu ele tot ce cuprinde. Împrăștiind miasme de tot soiul, arșița formează scene spectaculoase, ucide și dă viață din nou.
Apoi vin și zile mai bune, acele ale feeriei, atunci când o clipire a lunii luminează. Flăcările versurilor sale iau forma visului, a bobului…
