Petre Ioan Crețu

(atâta zarvă în cer pentru o frunză uscată) în singurătatea mea stă ascunsă singurătatea ta care la rândul ei ascunde o altă singurătate și tot așa până ajungem la Dumnezeu și bucata lui de lut înmuiat cu apă dar și la credința lui că nu-i bine să fiu singur și flămând de spații drept pentru care într-un moment de rătăcire te-a creat pe tine dintr-o coastă de-a mea de atunci parcă și mai tare doare singurătatea și ne-a făcut mai ușori decât aerul fără aripi fără un rost culegători de lumină în rai tot ţopăind din cracă în cracă până într-o zi când degetele noastre s-au atins sufletele noastre s-au atins Doamne, a început în […]

     (Experiment în formă de T) Tiptil tiptil se apropie momentul pentru care mă pregătesc încă de când m-am născut aproape ca o răzvrătire și-a făcut loc în sufletul meu dorința de a sta cât mai mult în preajma mea să mă răsfăț să mă reinventez în fiecare secundă să mă iubesc să stau cât mai mult singur cu mine – Doamne ce frică mi-a fost până acum de singurătate. Te amăgești te amăgești se aude dinspre tufișuri specialistul în singurătăți vei sta o veșnicie în detenția de sub cruci fugi și caută risipeşte-te în femei trăiește-ți clipa există cât poți oricum în fața morții singuri mergem toți. Trece o ninsoare prin mine ca […]

de un timp poetul locuieşte în turla bisericii din sat se mai spunea că pe acolo trece curcubeul iar Dumnezeu intra în fiecare dimineaţă să-l mângâie pe creştet pe frunte pe tâmple până în străfundul cerului din ochi şi din suflet în sat lumea vorbea că în turla bisericii stă un nebun care-şi rupe mereu câte o fărâmă de suflet să hrănească păsări şi îngeri firavi şi că de o vreme nu se mai poate bate clopotul a moarte în sat ca un făcut nu se mai murea pe nimeni nu-l mai înjunghia reuma şi grâul era tot mai înalt mai des şi mai mult viţeii creşteau ca-n poveste iar în livadă a rodit până […]

am visat cum câmpia se desface în două în noi cum roua se frânge sub pleoapele aprinse bolnav de frunză dudului timpul îi moare iar tu respiri cu greu şi încet, încet în lanul cosit – cum te ascunzi după ruguri în muguri în osul scrâşnit! aruncă amintirea de dudă îţi zic sau mai bine învaţă grâul pe de rost până la ultimul spic şi fă-te pâine când păşesc pe mirişti simt puterea din bob şi cum moartea ne seceră pruni cum se repetă grâul în mori la nesfârşit bob cu bob zi cu zi lumină cu lumină cucii traduc pentru noi livada bătrână pe sub tălpi ni se petrece tulpina plăpânei miriştile ard, amurgul […]

e atâta căldură furioasă lăţită peste tot cumva soarele s-a prelins pe lângă bolta subţire umbrele orbilor se lipesc de asfaltul topit ies aburi în zare ca nişte duhuri rele oraşul a înnebunit curge ca o lavă fierbinte în câmpie peste brazde, peste ştiuleţii arzând şi macii împietriţi ţăranii jertfesc zarea în lanul ars de porumb iese paparuda în miez de taină să ude arşiţa din cuci şi cântă ca o târfă cu umerii de spumă /în minijupă şi cizme de gumă s-au răsculat toţi caii morţi din fântâni printre coloanele de lumânări cu coastele aripi, cu mirosul de hoit ca nicicând ei străbat zarea de-a lungul şi de-a latul peste dropiile arse peste scrumul […]

cum mureau gutuile la fereastra mea din adânc îmi ţâşnea un ţipăt mut ca o fiară şi mă frângeam şi mă pierdeam şi mă uitam /într-o lume nebună căci timpul te roteşte cu rost şi slavă, câmpia mea venită din ţara luminii, din ţara lui soare răsare şi te împrumuţi la nesfârşit stării de floare iar dorul tău nu doare doar te moare /câmpie din inima mea împleteam broboanele de lumină în fulgerări divine pe sub duzii pitici pe sub prunii arşi în apus de soare aruncam cu îngeri după cuci să plouă în livadă ţigancă rudă /ieşi de ne rugă /roua ne udă /câmpia din noi cum alergam pe uliţe cu praful fierbinte trecut […]

frigul de pe umeri mă doare în ochi putrezesc corăbii imaginare în timp ce îmi învăţ genunchii să zboare înalt îmbătrânit timpuriu uf, atâta candoare renunţări şi peste piele am o altă piele de şarpe verzuie şi ea strălucește în nopţile târzii parcă eram un coşmar decupat din visul despre un măr şi un şarpe şi o grădină pierdută Pic primul om născut dintr-o șoaptă apoi apăreai tu dintre umbre la marginea oraşului plin de beţivi cu trotuarele în formă de spirală în trepte cu ferestre îngălbenite de soare cu uşi verzi şi-o dungă albastră arcuită pe bolţi sus cresc grădini de lumini cu îngeri firavi şi păsări gălbui orașul nu se mai deschidea portarul […]