Petre Ioan Crețu

pereții se prăbușesc pereții de piatră se prăbușesc pereții din pământ și pleavă se prăbușesc în mine pereții se năruiau de-a valma cu zgomot pereții oricum se năruiau pereții oricum se năruiau în mine odată cu bătrânețea apoi confuzia tulburarea încordarea dar mai ales neputința de a striga ceea ce simt neputința de a pune în cuvinte povești neputința de a mai scrie pereții s-au prăbușit peste o amărâtă de siluetă care se pierdea în întuneric cu hainele pline de noroi și ude pereții s-au prăbușit peste umbră și cerul și soarele și luna și stelele s-au prăbușit sfios și cu teamă de ridicol în halba cu bere apoi un…

este ceea ce se numește astral transformarea completă a omului în lup de câte ori poți mi-a spus un bătrân de la noi din sat – a fost paznic la fosta bodegă de stat, matt îi ziceam toți – când m-am îmbătat prima dată aveam treisprezece ani mi-a zis moșul că e extraordinar să pot să-mi îmbrățișez umbra pe bune sau poate am visat și dacă voi reuși voi deveni dintr-odată liber cu adevărat și soarta mi se va modifica din victimă în învingător și sângele tot mi se va schimba în sânge de zeu – lup cu ochiul stâng în flăcări cu ochiul drept de lut și părul roșcat…

femeia sângerându-mi în inimă cum spune mereu sufletul ei da ca apoi să-mi împlânte până la prăsele pumnalul gândului sau pumnalul ochiului ei cum trece prin mine ca prin gară trenul de patru trenul care nu oprește nicăieri doar nașul se vede din el are în loc de chipiu o bască și o cămașă înflorată de doi lei femeia plângându-mi în brațe o, cum spune sufletul ei da și eu mă usuc floare albastră în glastră la pieptul ei cu țâțele mari împinse în față ca o locomotivă cu abur care pufăie cu zgomot în spatele meu apoi moartea preschimbată în coasă cum îmi seceră ea timpul plin de ruine…

cum am intrat cârciumarul m-a chemat la el și mi-a zis că ar cam fi timpul să-mi plătesc datoriile și că nu mai are nici el bani plus că s-au strâns facturi de plătit apoi m-a întrebat brusc cu ce mă ocup și ce am de gând să fac cu viața că mă vede toată ziua mâzgălind cu pixul într-un caiet păi scriu, i-am răspuns timid bine, bine asta văd și eu dar ce scrii păi… literatură pentru adulți spun dint-odată inspirat și fudul și fața cârciumarului s-a luminat brusc mă bucur pentru tine mi-a zis am crezut că ești vreun neisprăvit din ăia care scriu poezii știi tu ce…

aseară după ora cinci ne-am trezit cu o macara și un camion în fața cafe-barului cel mai tare mă fascina macaraua fusese odată galbenă intens acum era doar imensă plină de rugină și grea scârțâia din toate angrenajele iar cablurile toate trosneau de două ori era să-i scape lada pe care tocmai o descărca când a reușit s-o așeze cu greu în fața ușii am răsuflat cu toții ușurați acum doar întrebarea că ce o fi în ladă ne mai sâcâia a sosit și fostul legionar cu o Dacia veche însoțit de patru vlăjgani înarmați cu funii și răngi și iar ne-am minunat deși eu mă cam speriasem am crezut…

e vineri noaptea și zgomot mult zgomot în cafe-barul de care îți spuneam unde femeile își aruncă peste hidrantul din colț aripile de îngeri, își îmbracă chiloțeii roz iau câte o vodcă apoi plonjează de zor în ringul de dans deja eram beat când parcă din neant în fața mea s-a arătat o zână voluptoasă cu ochelari pe nas și privirea joasă râdea neîncetat și-abia o întrezăream din ceața de fum de țigară și de alcool și muzica deasă am invitat-o la mine sub palton era o iarnă friguroasă noaptea aceasta promitea să fie o noapte frumoasă știu deja despre lenea care ne încântă care ne și desparte dar ca…

o cârciumă ca oricare aflată la răspântii chiar la intrare în sat și care văzută din-afară nu-i spune nimic trecătorului oricât ar fi fost de însetat în loc de firmă avea o bucată de tablă pe care scria cu creta Cafe bar înăuntru din când în când se întâmplau lucruri ciudate când scaunele când mesele o luau brusc în zbor treceau vâjâind pe deasupra noastră și se învârteau până amețeam în sat se zvonea că e o casă posedată cineva mai deștept decât noi zicea ceva de un portal între lumea de astăzi și lumea de altădată când ne dezmeticeam aveam impresia că stăm cu susul în jos doar vodca…

cel mai mult în viață mi-am dorit să fiu zeu zeul liniștii dacă mi s-ar fi dat de ales dar nu s-a putut și ca un făcut tot zgomotul lumii mă lovește de-o viață în tâmplă /în piept apoi păianjeni roz îmi invadează ochii /privirea capitulez totuși mâna mea are cinci degete știu, nu mă crezi o ridic în aer /cedez cel mai mult când e cald stau la terasa de sub castani beau bere halbă după halbă până când sticlele ochelarilor se umflă și plesnesc apoi mă strecor printre pereți și în urma mea aud mereu același gâlgâit de pâlnie însetată și înlemnesc dar sunt prea obosit și deja…

„Am să-ți spun bună seara, deși va fi zi” Ca un fum de ţigară, sufletul – Adrian Păunescu ceva ca o mașinărie infernală ticăie în oasele mele încă de când m-am născut niciodată nu m-am temut în fiecare zi merg mai departe ca și cum aș fi nedestructibil mai știu sunt sigur că în suflet am un pendul el mă ajută cumva să țin ritmul atâtea poeme pe cuvânt atâtea iubiri și atâtea lacrimi la zi și-atâtea beții cu zare pe minut – infinit important este poetul în arhitectura acestui mic univers se spune că doar poeții revoltați sunt importanți mie îmi plac doar acei poeți care se zbat ca…

de multe ori simți gol în jurul tău, și cumva aerul tot se pierde în lumină… cred că tu nu mai ești tu cineva te-a rătăcit în Calea Lactee de-ai știi ce bine îți stă în tine femeie ia-mă de mână aș vrea să-ți zic fiindcă deja e timpul să călătorim amândoi spre Calea Lactee ceva destul de ciudat luminos când gri când alb alteori roz te tot conduce aici poate chiar împotriva gândului tău în cârciuma joasă cu un hidrant și un poet beat ascuns adânc din calea morții și-atât de înspăimântat și mai ales unde cântă continuu Tom Waits de mii de ani te-am tot căutat fără să…