Petre Ioan Crețu

Mamă suntem bine să știi chiar dacă ne sufocăm de spaimă și în general nu ne simțim bine chiar este în regulă deși știu că nu ai mai primit de la mine niciun hohot de râs doar lacrimi și priviri stinse soarele încă răsare să știi și chiar strălucește și luna își trece cu grijă umbra peste frunzele de prun în grădină miroase frumos a înflorit liliacul privighetorile și rânduneii încă își mai fac cuib la noi cum îți spuneam suntem bine și nu mai deranjează pe nimeni că a putrezit gardul și că în iarna asta vântul l-a pus la pământ sau că de o vreme casa este bântuită…

Este un bătrân care de un timp mă locuiește și noapte de noapte îmi poartă în mâini ca pe o pradă inima pustiită are mâinile mânjite cu sângele meu sânge care a uitat să se răzvrătească mâinile lui sunt ca niște crini întorși pe dos și flutură bezmetic fix la ora trei de sus îngerul nopții care poartă în spate în loc de aripi acordeoane cu burduful spart își țipă de fiecare dată liniștea și somnul în timp ce eu nu înțeleg de ce din tot ce mi s-a promis a mai rămas doar fărâma de timp prinsă și ea bine în cuie într-un sicriu de plumb în jurul meu…

Cu fiecare vis nedormit simt cum pierd câte ceva din mine și aceste părți ajung toate în visul din somnul pus în așteptare și pe care sunt sigur că îl voi dormi cândva și când va ajunge și ultima fărâmă din mine în acest vis mă voi reconstrui din visele pe care mi le-am furat cu speranța că voi deveni o ființă cu mult mai bună decât cel care sunt câteodată visele mi se întorc înapoi și mă întristez fără să știu și adorm brusc și visez cum uneori ziua răsare udă cu cerul picurând întuneric în ochii mei până când se făcea noapte și urma un alt vis și…

O fâșie de cer verde își ia zborul și se pierde printre țipetele păsărilor jumătate albe jumătate negre și se lasă noapte pe sub pleoapele grele peste drumurile săpate cu trudă în cer peste păsările adormite în penele lor în timp ce peștii leneși își opresc zborul și se ascund în orbitele inorogilor morți de unde luminează întunericul apoi privește cum vântul sfârâie cărnurile albe ale caselor cu acoperișurile roz sau țipătul de mamă care-și sfâșie mânjii abia născuți în timp ce rânjetele omului perfect stau lipite de sticla acvariului ca niște abțibilduri colorate apoi sfârșim cu toții în ochiul orbit și rece al nebunului cocoțat pe turla bisericii de…

M-am născut așa cum se nasc oamenii de obicei apoi mi-am trăit viața și soarta sub semnul tristeții pe care la început am purtat-o cu demnitate apoi cu timpul am învățat să o ascund rușinat sub cămașă acum mi-a devenit ca o cocoașă pe care o port din ce în ce mai greu în demersul zilnic să mă ascund uneori încerc chiar să zbor oamenii intră și ies în viețile noastre familiile se schimbă și e greu și e trist și mereu îmi aduc aminte de momentul rar care ni s-a întâmplat și nu trebuie să-ți pară rău că voi pleca viața îți va oferi în continuare multe alte lucruri…

Păsări mari bufnițe albastre rătăcind în somn cu ochi de moarte a trăi acum înseamnă a șopti vechea limbă a copacului lovit de fulger și întâlnit pe drumul spre casă într-o noapte pe când umblam până la oboseală în somnul meu din coșmarul vecinului cu mâna legată la spate și praful era filtrat de plămânii lui ai mei abia de mai respirau și praful se transforma în cenușă argintie cu care regii se spălau pe față în fiecare dimineață după care plecau fiecare la războiul lor fără să crâcnească apoi din cenușa rămasă bunica mea torcea un fir strălucitor și mi-l aducea să mă leg cu el ca să nu…

În fiecare dimineață mă urcam pe casă și-mi dădeam drumul s-alunec pe tabla de acum lucioasă de atâta lustruire cu fundul când atingeam pământul carnea mea zicea hâc cu un zgomot sec și înfundat într-o dimineață a venit vecinul și m-a întrebat că ce fac i-am răspuns de acolo de sus de pe acoperișul casei că fac o fântână în cer cu apă de rouă și cu o cumpănă roz din lemn de alun adus din Piatra Craiului acum ca să știți vecinul ăsta avea o mână legată la spate și când m-a auzit ca sap o fântână în cer de uimire și de năcaz și-a legat și cealaltă mână…