câtă uimire este în aburul ce se ridică din câmpie în dimineţile cu rouă eu cel venit din munte în bejenie în genunchi bolborosind rugăciuni de taină şi ploi şi fum prin vene se înalţă ca un glob de lumină lanuri întregi de maci urcă în morile din vis în morile cu lanţ, în morile de vânt se macină iluzii – visul unu: am semănat în neştire hectare întregi de maci să ne înflorim câtă lumină se tot îngroapă la rădăcina firului de grâu şi cum urcă ea în spic până se face pâine bobul de aur rotund ce şoaptă aburindă hrană pentru îngeri şi duhul din lumină se răsturnau…

au înflorit în mine prunii atât de înalt încât cucii din ei ating cu ciocul ochii lunii la marginea satului ţăranii îşi cară în spate câmpia şi o urcă în mori uriaşe ca nişte cetăţi când se naşte în câmpie un sat pământul se albeşte de trudă nu-i aşa că ţăranii noştri seamănă cu nişte pomi cu crengile obosite de rod picurând din ei alcooluri tari par nişte stânci așa cum scurmă ei orizontul pâinii la însămânţarea brazdei după răsăritul lunii sau cum mitraliază pământul abia lucrat cu boabe de grâu ca o ploaie de plumb nu-i așa că din pieptul lor vor răsării lanuri înalte de grâu înconjurate de…

cum mureau gutuile la fereastra mea din adânc îmi ţâşnea un ţipăt mut ca o fiară şi mă frângeam şi mă pierdeam şi mă uitam /într-o lume nebună căci timpul te roteşte cu rost şi slavă, câmpia mea venită din ţara luminii, din ţara lui soare răsare şi te împrumuţi la nesfârşit stării de floare iar dorul tău nu doare doar te moare /câmpie din inima mea împleteam broboanele de lumină în fulgerări divine pe sub duzii pitici pe sub prunii arşi în apus de soare aruncam cu îngeri după cuci să plouă în livadă ţigancă rudă /ieşi de ne rugă /roua ne udă /câmpia din noi cum alergam pe…