e atât de minunat să desenăm cu creta pe pereții spitalului chipuri de îngeri și ele zidurile să se destrame să cadă brusc din înalt rostogolindu-se în mare apoi toți bolnavii să ne încolonăm pe faleză cu asistenta șefă în frunte și să ne pierdem unul câte unul în umbre în fiecare noapte ne întoarcem toți în locul unde a fost cândva spitalul ne ținem de mână și așteptăm să ni se dea tramadolul și un pahar cu apă

azi nu mă mai locuiesc am refuzat deja aşternutul din frunzele arse de brumă precum şi cochilia de melc reformat spoită cu trafaletul în alb și refuz să mă mai ţii în braţe e dreptul meu să cad de la înălţimea singurului vis dormit până la capăt nu am înţeles niciodată de ce tot timpul tău mă împingeai de la spate pe şina de gheaţă spre nicăieri sau poate către ceva ce încă nu se aflase sau poate nu-l înţelegeam oricum eram mereu rătăciţi în fiecare noapte cu lună se aude urletul din mine uscat urletul lupului alb adormit din vremuri străbune în inima mea

mă prelingeam așa din înalturi stupid cu hainele sfâșiate de spini cu pieptul scobit iar pulpa îmi era ruptă de câinii câinii aceia alburii fusiformi nălucile nopții cu ochii înroșiţi de teamă de ură de viscol nu mă întreba de ce așa a fost să fie m-am trezit deodată lichid purtător de tăcere purtător de destin în zbor deasupra livezii de pruni era atâta liniște în jur încât auzeam pruna crescând cu brațe subțiri cu umeri aduși dar cel mai bine îmi stătea tristețea şi asta mă neliniștea de obicei şi rătăceam bezmetic printre lumini ciudate uneori printre amintiri amestecate niciodată sătul niciodată înfometat doar setea uscată de lup îmi…