de un timp mă locuiesc doar pe dinăuntru pe dinafară sunt gol pușcă port doar o pâlnie de tablă pe cap și sandale din pânză din când în când îți scriu o scrisoare alteori un poem și atunci mă apuc cu mâinile de cer și mă dau huța huţa-huţa sau smulg știrul crescut stingher pe coapsa mea stângă frumos încrustată cu fire subțiri din sticlă și fier vorbesc mai tot timpul cu tine în somn pătruns de taină ca un inorog care și-a pierdut somnul și cornul prea copt și când te gândești că eu sunt vântul blocat de o viață în livezi doar tu îmi amintești că am fost…

cum îți spuneam mai tot timpul îngerii mi-au râs în nas s-au urinat din înaltul lor peste ochii mei abia luminați mai bine deschide-mi fereastra care dă la cer să-mi închipui că zbor înalt cât mai înalt spre stele altfel îmi petreceam mai tot timpul recitând poemul lui Dinescu „Mic descântec pentru femeia mâncată de ploaie” sau poezii de-ale lui Bukowski bolovănoase frivole și amare până reușeam să uit că îmi este sete că-mi e foame și că mai exist și așa neîndemânatic cum sunt exilat ca o urmă într-o cută de timp ca și cum propria-mi umbră ar străluci la balul feeric cu gâze și lumini îmi amintesc cum…

(se pare că fiecare avem o zi de 13 într-o marți nefastă) spune-mi cum de nu ai obosit să umbli cu inima în brațe bolborosind cuvinte neștiute ori alunecând de-a lungul străzii lovită cu pietre de bărbații cu baston și îmbrăcați în negru? Îmi aduc aminte că într-o zi de treișpe ți-am spus că te iubesc că îți voi întinde covoare de flori sub pași și-ți voi umple zilele toate cu mii de artificii și păsări de foc îți voi înfășura trupul cu frunze cu fluturi și voi picura ca o viță ce își plânge butașii jertfiți pe altar acum îmi ciugulești tristețea și lumina abia pâlpâind din ochi și…

Dumnezeu m-a născut într-o dimineață de duminică era o zi caldă de toamnă abia începută s-a aplecat la urechea mea și mi-a șoptit să te caut și să te iubesc cu grijă pe nerăsuflate cum nimeni nu a mai avut parte pe tine femeia cu o mie de brațe atâta dragoste s-a strâns în mine și tremur de fluturi de flori și tare îmi e frică că încă nu știu ce te poate lumina ce te face să zâmbești sau să înflorești în fiecare dimineață dar cel mai mult îmi e frică de întunericul și gerul ce mă locuiește de atâtea vieți și morți miroase din ce în ce mai…

vine străinul și-ți ridică sub coaste o casă îți simți dintr-odată sufletul greu cum îți cade în oase apoi cum te cuprinde zidul și-auzi și urletul greu al câinelui mitic cu trei capete și o năpastă ca și fâlfâitul morții pe deasupra orașelor fantastice peste tine mai zboară și-o veche ambulanță cu girofar și faruri de ceață apoi străinul pleacă însoțit de hoarda de îngeri îmbrăcați cu armuri din răchită și cuțite lungi purtate la brâu și nu-mi mai rămâne decât să rămân singur cel puțin încă o viață cu ochii tulburi murdari de cuvinte – uite, cum îți curg din privire literele și nimeni nu mai pleacă de multe…

te-am auzit huruind pe balcon cu țâfnă cu mii de animăluțe amușinind pe bâjbâite aerul nopții și eu pluteam pluteam nevăzut sau mă răsuceam în mine cu furie oarbă poate ai crezut că sunt un zburător trecut în rezervă și ai vrut să te răzbuni pentru nopțile dormite adânc fără vise sexoase demente fără focul divin doar fumegări doar iarnă lungă în pântecul tău între suflet și trup atâta tristețe te-am auzit huruind amenințător în sufletul meu cotrobăiai după amintirile mele cu tine printre atâta întâmplări irosite mai toate amestecate cu vină cu prostituate sublime cu asistente scorțoase cu tramadol ketonal și insulină rar dar mai plouă lumină din cer…