nu știu de ce la bătrânețe am început să strâng toate amintirile inutile și fără importanță dar pe care într-un anumit fel nu voiam să le știi tot felul de lucruri strâmbe unele de-a dreptul ciudate și greu de crezut dar întâmplate apoi pe care le-am îngrămădit și îngropat adânc sub vișinul de lângă poartă după care m-am așezat pe scaun și te-am așteptat să te înfăptuiești cumva femeia mea promisă de soartă la nașterea mea acum și nu înțeleg de ce mă simt mult mai sărac dezrădăcinat parcă aș fi un mănunchi de coli albe nescrise prinse în grabă între două coperți prăfuite uitate pe un raft nici nu…

îi simt prezența mamei prin casă din ce în ce mai des parcă-i și văd trupul lăptos cum se prelinge lin prin încăperi îi zic sărut-mâna când cred c-o întâlnesc nu mi-a răspuns niciodată în schimb din când în când îi aud oftatul cum se lovește de pereți și atunci se face brusc frig iar icoana cusută de mână de mama cu acul se aprinde și arde cu flăcări verzui

nu trageți în poet moare negreșit și singur și nici nu aruncați în el cu flori mai bine azvârliți-i un codru de pâine sigur e flămând și nici nu-l mai cinstiți cu vodcă sau vin cumpărat la preț de nimic cu speranța că vă va scrie un vers pe o bucată de hârtie pe care apoi s-o înrămați și s-o puneți la loc de cinste pe milieul din vitrina cu bibelouri de sticlă el mereu vă va păcăli scriind tremurat vreun vers din Nichita Urmuz Stratan sau Eminescu și vi-l va dedica afectat sau doar rânjind ipocrit și vesel așa că nu mai trageți în poet și nici nu aruncați…

cumva ne-am căutat de-o viață și când ne-am găsit m-ai ratat așa cum mă vei rata iar și iar e rostul tău poate e doar soartă cu cât încerc să mă apropii cu atât mai mult te îndepărtezi și piatră te faci și foc și gheață parcă am fi două șine paralele de cale ferată menite să nu se întâlnească în nicio viață sau poate a fost pentru tine doar un joc o bătaie tremurată de pleoape sau poate ți-a fost doar teamă să nu te rănească cum ai mai pățit-o deja acel împreună prost înțeles de unii sau alții dar și de tine mai ales poate ar fi trebuit…

nu știu cum s-a întâmplat da brusc am devenit cel mai trist om din sat și toată nefericirea mi se aduna ghem în plexul solar și mă dobora instant ca secerat cădeam din picioare și mă deșiram cât eram de înalt pe podeaua albastră din cafe-bar cu ochii aspriți și goliți de lumină de-atâta amar de neuitare cu buzele crăpate de nevorbire și cu dinții încleștați și lumea se făcea mică mică deodată cum nu cred să se mai fi întâmplat incredibil cum reușeam s-o înghesui toată în buzunarul spart buzunarul alb de la cămașă din sâni îți creștea beznă și iarbă-amară pe care o smulgeai dimineață de dimineață înainte…

de câte ori făceam dragoste trupurile noastre miroseau frumos a bărbat și a femeie mai ales fiecare dintre noi purtam oglinzi subțiri în ochi prin care treceam unul în mintea celuilalt ca prin niște porți și tare mult ne plăcea trecerea asta ca un joc fermecat nici nu mai era nevoie să ghicim dorințele celuilalt ne trezeam vorbind amândoi cu aceeași gură aceleași cuvinte din același gând noaptea ne rostogoleam amândoi luminoși prin iarba cosită cu întuneric gheață și foc de lună uneori de un înger gălbui și tare vânjos apoi dimineața sângele nostru înflorea aveam mii de muguri în păr la subsuori dar mai ales în ochi și nici…

privim amândoi cum ni se sfărâmă pașii pe drumul greșit și nu mai știm ce să facem ne uităm uimiți cum ni se deșiră amintirile și cum sunt purtate aiurea de vânt sau cum fug cucii cu ele sub aripi până dincolo de zid tu zici că e prea târziu eu spun că abia acum e timpul pentru un nou început pentru a ne bea vinul din același pahar o veșnicie de acum și încă mulți ani în fiecare dimineață îți voi desena sărutul meu cu focul cu soarele și luna din el pe coapse pe umăr în suflet și pe tâmplă să nu cumva să-i uiți gustul sărat și…

aș fi vrut să-ți vorbesc mai ales despre neputința mea de a lăți timpul rămas timp care se dovedește a fi tot mai puțin cu fiecare clipă care deja uite, a trecut în zadar dar singurătatea de pe caisului doi nici nu știi cât de tare usucă și nici nu știi cât de mult poate să doară și nici cât de tare mă chinuie amintirile cândva ascunse adânc undeva în mine și care acum se năpustesc deodată cca niște ulii dar cel mai mul și mai mult nu înțeleg cum reușim să ne iubim pe sărite joi după marți alteori peste o săptămână totuși mă bucur de mor când mă…

Motto: „Mândru-i Domnu d-adormit,                Sub un măr mândru ’nflorit”. cum suspină drumul sub pasul tău săltat și nici nu știu ce te-a adus în cafe-barul de la noi din sat îți iei o vodcă și te-așezi la geam chiar în fața mea la niciun pas apoi te-apleci spre mine și-mi șoptești prin aripă și dor va trebui sa treci așa cum prin apă și foc oțelul săbiilor se desăvârșește și m-am blocat și mâna ta ca o limbă de clopot s-a mișcat spintecând aerul ca apoi să răsune ca un plânset sau ca o rugăciune și nimeni nu ți-a observat ochii în flăcări gura de cărbune și nici urma…

am ajuns la bar pe la ora două poate două și jumătate țineam în mâna dreaptă un cuțit cu lamă albastră respiram grăbit cumva sacadat unde-i legionarul am strigat liniște când pâcla de sânge de pe ochi s-a destrămat am observat că în cafe-barul din sat nu era nimeni ba chiar avea acum și petale de trandafiri roz împrăștiate măiestru pe dușumeaua albastră plină de cari mi-am umplut singur o halbă cu vodcă și am tras cu sete prima înghițitură apoi încă una și încă una când deodată în încăpere a răsunat un la mulți ani poete e ziua ta apoi din tonomat strident s-a auzit hopa tropa hăis și…