nu-i așa că ori de câte ori se destramă noaptea și se face dimineață întunericul rămâne singur și luna rămâne și ea tot singură și latră ca turbată la oameni latră și la stele iar din frunze din frunze se preling lungi și reci pumnale de verde? mă uit în oglindă mă uit și nu mă mai văd..

ar fi trebuit să învăț de la pruni să-mi mut din când în când soarta din calea ta mai ales până și pământul se sufocă subit și-atunci își strânge fustele și se dă peste cap apoi se aruncă cât e de mare într-o cișmea și chiar se face bine în schimb am învățat de la oameni să mint dar asta-i cu totul și cu totul altceva e o altă poveste cu o iubire și cu o narghilea primită într-o iarnă în dar inorogul satului e orb mai are sărmanul și o copită despicată de obicei îl poartă îngerii de subsuori și-l duc acasă le plângi de milă dar e jobul…