Ce este acasă? Acasă sunt fotografiile sepia de la nunta bunicilor și a părinților mei, sau fotografia eveniment cu familia făcută în fața casei abia terminată de construit în 57,  cu mama, cu tata, un unchi, cele două surori și eu și unde aveam trei ani; sau casa de  pe Caisului doi, dărăpănată deși e mai tânără cu trei ani, casa unde am crescut și unde am să și mor curând de ciudă și nefericit exact cum a murit poetul Ioan Es Pop și unde florile din grădină au ochii bolnavi și unde păsările toate au aripile înnodate la spate și care țipă noaptea întreagă mai tare chiar decât durerea…

Când îți urăști viața la fel de mult cum îți urăști moartea atunci deja va fi mult prea târziu ca și ceea ce nu trăim la timpul lui nu vom mai reuși să trăim niciodată oricât de multe ori ni se va întâmpla și ca vânătorul căruia îi trebuie un timp să ucidă fiara și un alt timp pentru a se vindeca de vină așa și nouă ne va trebui un timp pentru îmbrățișare și cel puțin același timp pentru a ne desprinde și a spune adio, suntem ca oameni structuri duale, jumătate din noi plânge iar cealaltă jumătate râde cu lacrimi.                       Deși toți avem un timp pentru…

Am fost condamnat să nu mai vorbesc și nici să nu mai scriu, mi s-au tăiat în Piața Publică, mai întâi brațele apoi limba și asta pentru că poemele mele au cucerit, pe rând, toate limbile existente pe Pământ. Azi tac și nici să scriu nu mai pot, dar poemele, poeme sădite în mine de către Dumnezeul poemelor din Cer, poemele îmi țâșnesc prin ochi și ele plutesc și tot plutesc.. printre nori și livezi, iar inimile oamenilor traduc poemele mele în gemete și plâns, în timp ce ochii lor plouă, o ploaie fină ca un fum.