Argument sau revolta unui picior de lemn cu frunzele albastre

senzația de îndepărtare și singurătate era tot mai puternică și sunt mereu aceleași chemări prelungi sfâșietoare glasuri de sirenă realități atât de înșelătoare și nu-ți vine să crezi te ciupești de obraz dureros și tot nu te trezești și acea ciudată durere a membrului fantomă piciorul pierdut într-o vară obeză călcat de un tractor și el piciorul cum spuneam acum îmi ascultă gândurile pe furiș stă la marginea visurilor din nopțile treze plânge sau își numără pașii pe drumul pe care l-a străbătut cândva dintre un vis și un altul din copilărie în moarte dintr-o dragoste trecută în alta viitoare apoi ascunde semnele printre ierburile uscate de departe se aude de fiecare dată murmurul degetelor lui parcă răpăiau a ploaie pe acoperișuri doar acel vrăjitor care descântă pe furiș orașul îi mai îmblânzește durerea îi crește aripi în călcâi apoi trupului meu îi coase la subsuori fluturi de hârtie uite cum se simte revolta piciorului până în vârful unghiilor pătate cu scrum și nemurire dar nu mai zic nimic moțăi cu singurătatea lui în brațe care se sălbăticește la nesfârșit sau îi recit versuri din noua mea carte până la ultimul fum de țigară ca o păpușă mecanică stricată și se face noapte pe șest nu ar trebui să-mi pare rău că sunt blocat în casă pe stradă mereu au trecut aceleași femei iar în cimitire erau aceleași persoane înmormântate

în care mi-am pierdut piciorul drept la zaruri l-am pariat pentru o nenorocită de zi în care să-mi fii mireasă m-au dus în spatele casei printre tufișuri de zmeur și au trecut cu roata tractorului peste mine până când piciorul s-a desprins m-am trezit a doua zi în spital îndopat cu tramadol pentoxi retard ketoprofen ceva codeină și stanozozol ochii îmi străluceau ca la feline și ziua ajuns acasă peste o lună până și mâinile au refuzat să mă mai doară stăteam toată ziua pe prispă și ciopleam în lemn de salcâm piciorul meu nou din când în când mai reușesc să-mi trec palmele peste privirea ta dar nu am mai simțit nimic ah, mâinile mele nesimțitoare cum se lasă seara încep să se destrame și tot ce au cioplit se transformă în scrum nimic nu compensează pierderea subită a identităţii nu mai recunosc decât acele spații rele ale memoriei pline de răutăți și blesteme ciocane de sânge îmi bat în tâmplă în timpane îmi vine să urlu dar nu mai am glas

mă afund și mă sufoc în tristețea ochilor tăi ca într-o ninsoare apoi într-un avânt muncitoresc îți beau lumina pe furiș doar urletul îmi mai răzbate din înserare în luminiș, cine sunt eu?