Atunci când până și chitarele plâng

de un timp lumea își poartă războaiele
în mine
și ele se întâmplă mereu pe înserat
iar peste toate trona luna în flăcări
cerul se umplea cu mii de inimi
rupte de gloanțe
și multă moarte se întâmpla în sufletul meu
și îmi este din ce în ce mai greu
să le duc pe toate
mă împiedic cad și merg mai departe
călcând bezmetic peste
tinerii frumoși ai lumii blestemate
blestemați să putrezească
în oasele mele decât să stea acasă
în loc de săruturi gura lor mușcă țărâna amară
trosnesc cohorte de șrapnelele în noapte
cu mâini și picioare în zbor ne înaripate
atâtea priviri înghețate
ochi împrăștiați
fărâme de vise în sângele meu
mă simt ca un cimitir
îmi iau chitara și cânt
toate iubirile lor deja uitate

ca din senin
un glonte se înfige în tâmpla mea
și luna se stinge peste mine
peste arme și morți
soarele a răsărit deja e dimineață
și nimeni nu mă strigă și nimeni nu mă știe
voi fi atât de singur la înmormântarea mea
de până și moartea e îndurerată
mă ia de mână și-mi cântă
o melodie tristă
nu știu cum – ce întâmplare –
mi-am luat chitara și o acompaniam
plângem amândoi același cântec
până ne facem scrum și eu și chitara
și mă liniștesc și adorm neîntrupat
o veșnicie

Categorii

Lasă un răspuns