Atunci când până și chitarele plâng

lumea își poartă războaiele sângeroase în mine
mereu pe înserat
iar peste ele tronează luna în flăcări
mii de inimi sfâșiate rupte de gloanțe
și multă moarte în sufletul meu
îmi este din ce în ce mai greu să le duc pe toate
mă împiedic cad și merg mai departe
tinerii frumoși ai lumii blestemate
putrezesc în oasele mele decât să stea acasă
în loc de săruturi gura lor mușcă țărâna amară
trosnesc armate de șrapnelele în noapte
cu mâini și picioare în zbor ne înaripate
atâtea priviri înghețate ochi împrăștiați fărâme de vise în sângele meu
mă simt ca de plumb îmi iau chitara și plâng
și plâng toate iubirile lor toate speranțele pierdute deja uitate

un glonte se înfige ca din întâmplare în tâmpla mea
și luna se stinge peste câmpul de luptă peste arme și morți
soarele a răsărit deja e dimineață
și nimeni nu mă strigă nimeni nu mă mai știe nu mă mai vrea
voi fi atât de singur la înmormântarea mea
până și moartea e tristă
mă ia de mână și-mi cântă de leagăn
din sicriul de plumb smulg chitara și plângem
amândoi același cântec până ce chitara se face scrum
și mă liniștesc și adorm îmbrățișat și tâmp

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Scroll to Top