Au înflorit în mine duzii…

au înflorit în mine duzii atât de înalt încât
cucii din ei ating cu ciocul ochii lunii

la marginea satului ţăranii îşi cară în spate câmpia
şi o urcă în mori uriaşe ca nişte cetăţi
vopsite în roşu la margine de zare
în fiecare pâine este zidită umbra unui bun
şi lacrima mamei frământată cu sare şi cu sânge

– când se naşte în câmpie un sat pământul se albeşte de trudă

nu-i aşa că ţăranii noştri seamănă în câmpie cu nişte pruni
cu crengile obosite de rod
picură din ei alcooluri tari par nişte stânci
cum scurmă ei orizontul pâinii la însămânţarea brazdei
după răsăritul lunii sau cum mitraliază pământul scurmat
cu boabe de grâu ca o ploaie de plumb
din pieptul lor vor răsării lanuri
înconjurate de ziduri groase de maci

în copilărie îmi plăceau fântânarii
şi poveştile lor ascunse adânc în umeri
de fiecare data când spuneau poveşti
duceau mana în spatele cămăşii la umăr
cum se înşurubau în pământ după vâna apei
şi când o găseau făceau o cruce
după care zideau o fântână
tot cam pe atunci de multe ori simţeam nevoia
să ies la marginea satului şi să trag în piept
aerul fierbinte al bărăganului
apoi mă întorceam acasă plângând
mă frigea pe suflet oful şi jarul câmpiei

au înflorit în mine duzii atât de înalţi încât
cucii din ei ajung în cer doar cu o singură batere de aripi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *