aveai doi sâni ca două gâlme ample pe care le-am secționat simetric cu multă artă ei sunt un fel de paznici la nimic plini de sictir și plictisiți nu te vor îndrăgostită de mine sub niciun chip într-o zi m-a întrebat un prieten ce-ți mai face iubita femeia pe care mi-ai prezentat-o astă vară mie îmi plăcea de ea foarte mult era așa… frumoasă ca o primăvară ne-am despărțit i-am răspuns avea doi sâni nesuferiți care nu m-au vrut încă de la prima atingere și care mai tot timpul mă vorbeau de rău cui avea chef să-i asculte devenisem agresivi toți trei se simțea războiul până în stradă de se…

nici nu am ieșit bine din copilărie când moartea deja s-a cuibărit în mine și imediat m-a locuit așa din senin nici nu am avut timp să mă împotrivesc sau să țip de atunci o port zilnic cu mine câteodată mai vorbim despre femei despre fleacuri de cele mai multe ori nu facem nimic ascultăm cum îmi crește iarba tainic pe suflet sau cum doar trece timpul senin nu știu de ce dar într-un asfințit normal ca orice asfințit moartea s-a înălțat la cer și s-a stins surprins am strigat-o dar nu mi-a răspuns hai, du-te, du-te cum îți zic s-a auzit de nicăieri o voce joasă ca de om…

de un timp creşte în mine o bucată mare de cer îmi mai cresc şi aripi și mustăți de cele mai multe ori mă sperii şi-mi vine să fug chiar fug buimac cu părul în vânt și spaima pe urme ce forţă ţine astfel de mecanisme în mişcare, cine ne mână cine ne împinge oare de la spate în marșul ăsta bizar? mie-mi stă bine starea de cuc să plec să rămân să mă duc chiar dacă de fiecare dată revin tot mai umil tot mai trist cu braţele atârnând moi ca de cârpă sunt o urmă de vânt cu pielea franjuri agățată de rugi tot rătăcind prin morminte amare…

tu aveai fusta cadrilată pătată de galben de verde de viață și fusta era creață din stambă viu colorată ai putea să-mi vorbești despre mișcarea de stradă începută de tine acum câțiva ani cu sânii fluturând sub bluză într-un larg evantai sau cum făceai cișmelele să plângă tu, femeie vrăjită de un lampagiu care avea o mână lipsă și un picior candriu ce plăcut îmi era în patul tău din lemn delicat și acum îmi amintesc cum îți mușcam lobul urechii buzele genunchiul și cum ne rostogoleam dement și rotund ca o roată aflată în călduri până la obadă sau cum încremeneam așa dintr-odată pe podeaua alunecoasă și rece din…

corpul tău verde ca un lujer de crin stăteam pe prispă pe scaunul scund cu ochii lipiți de necunoscut scotoceam zarea mințindu-mă mereu că în sfârșit ai venit să știi că mi se face milă de tine când într-o zi ai să mă găsești țeapăn pe scaun cu trupul chircit și cu mâna dreaptă atârnând încremenită în timp ce bătea ritmul spasmodic pe podeaua de lut, cu gura larg deschisă într-un jalnic surâs, și cu o sticla cu vodcă ținută cu mâna stângă strâns și sticla va scoate sunete lugubre sunete înalte de pasăre spin ori de câte ori te vei foi sau va bate vântul cu ciudă printre pruni…

oricât de mult m-aș strădui nu-mi cresc aripi și asta mă întristează și-mi bântuie timpul și somnul în fiecare zi mi-a spus odată un înger beam amândoi vodcă la bufetul din sat făcea mai mereu cinste eu îi recitam versuri până adormea mi-a zis că m-a văzut în registrul unde sunt trecuți cei cărora le vor crește aripi ba că eram printre primii și că el ar fi trebuit să mă învețe să zbor frumos și înalt ca un pește mi-a arătat și un fel de înștiințare scrisă caligrafic pe o dischetă îngerul meu avea un picior mai lung și subțire avea și cimitire crescute subraț mai avea subraț două…

abia ieșit din pubertate am cunoscut o femeie extraordinar de frumoasă era îmbrăcată toată în alb și m-a invitat la ea acasă a fost prima mea experiență și am intrat în ea apăsat de o presimțire nefastă ceva nu prea știu ce îmi prindea trupul ca într-o menghină rea am început să transpir și vomam fluturi în șir unul după altul până când dintr-odată vaginul ei a crescut imens ca o gogoașă ca din senin femeia a început să dispară în organul ei tulburător gigant și zgomotos mai întâi o mână apoi un picior până când din ea a mai rămas doar o urmă umedă pe cearceaf și m-am speriat…

nu-i așa că simți cum se năruie neputincios timpul în noi? apoi vezi și cum mi se despică umărul în așchii de os și roți dințate privim amândoi neputincioși îngerul orb cum își ronțăie zăbala cu gura din spate uneori vine poștașul și zidește frumos picătură cu picătură zidul înalt până când ne acoperă încep să râd sughiț plâng nevricos toți care vor trece prin preajmă vor vărsa lacrimi duioși unii mă vor compătimi sărmanul Manole Manole ăla al lui Ana de pe Argeș în jos alții vor întoarce capul ofensați și va crește uitarea pe numele meu la mine nopțile încep rău cu urlete și spaime cu sufletul stors…