uite cum trec anotimpurile peste oasele mele și cum lasă în ele urme adânci ca de șenile de tanc Tiger grele mamele își plimbă fiii în cimitire și plâng prin poduri de fum poetul își târâie versurile albe ca pe o bilă neagră legată de picior sau ca pe niște lanțuri și ele zornăie strident neînchipuit de greu se mai aud și pași târșiți pe coridoare și poștașul țipând și fata firavă cum moare și cum uitarea roade din tine femeie cu grijă așezată pe raftul de scrum nici nu știi cât o să te doară cuvântul nespus dar și amintirea țigării fumate pe balconul strâmt în hotelul de aer…

cred că m-am uitat în spital în salonul unu etajul trei acolo unde vântul se lovește cu putere de geam cu aripa rănită și grea ca un bolovan și-mi este frig îmi este teamă în somn coșmaruri rele se năpustesc asupra mea ca un pâlc de păsări înrăite de cele mai multe ori m-am crezut viermele ucigaș abia ieșit din mărul beteag pe coridoare trec non stop asistentele mov scârțâind din genunchi pe sub cărucioarele lor ni se prelinge timpul și un orologiu șchiop nici nu mai înțeleg cum în mine și-a făcut culcuș o femeie c-un buștean în brațe avea părul strâns în coc și un pardesiu iar țâțele-i…

    –  Experiment degeaba  – îți amintești sunt poate mii de ani de-atunci cum culegeam întunericul în rai din frunzele de măr dezbrăcate pe furiș fărâmă cu fărâmă ca apoi să zidim lumina din turn înainte de duminica izgonirii sau cum îți despicai pieptul și scoteai dintre coaste o sticlă cu vin ascunsă acolo de-o ursitoare isteață apoi te lipeai de cruce senin sau cum creștea în tine rodul divin și dorința cărnii și șoaptele târzii? mă uit la mine și nu-mi înțeleg neputința să pot să te port pe brațe aștept să bată vântul să te ia pe umeri nici nu mai știu cine sunt beau pahar după…

urcă în mine frigul încet simt cum îngheț și cum urlă câinii sau cum îmbătrânesc și mă ning demult și mă plouă în gări acoperișuri ciur mustind de renunțări livezile se-ntorc scâncind în livezi câte unui copac i se mai frânge un vreasc luna latră la lună vopsită cu plumb umbra îmi e strivită de tramvaiul de fier grohăind printre lanuri pe drumul de cer fluturii șchiopi se sinucid în ei ori în rezervația duzilor bătrâni melancolici și surzi cu frunzele curgând alene ori aruncând în noi cu dude coapte peste gardul înalt de sârmă ghimpată drumurile se rătăcesc pe alte drumuri fântâna din răscruce rabdă de sete îngerul meu…

la mine a venit un înger într-o seară ținea o lună în spinare și vroia să mi-o vândă poate ar fi trebuit să-i cumpăr chestia aia ciudată din spate care-i creştea întruna ca un cancer absurd imens şi lunatic dar nu aveam bani şi luna se făcea cât luna îngerul abia se mai zărea de sub ea după un timp supărat mi-a trântit-o în poartă și de atunci în faţa casei mele creşte o lună şi toţi mă ocolesc de un timp pe cer nu se mai zărește bătrâna lună și toți din sat cred că eu sunt de vină și că o las să sângereze în uluca din gardul…

în actul unu ţipă în mine cu părere de rău noaptea și boala și moartea laolaltă mi se rupe în fâşii carnea bolnavă sfâșiată de câini și oasele se sparg ca lovite de tren îți este milă de mine uneori plângi cu suspine atunci tăcerea se așterne pe străzile ude în timp ce eu strâng pumnii scrâșnind până când țâșnește din ei lumină apoi se aud rostogolindu-se-n mine toate trădările lumii și orele lungi în așteptarea candorii s-o facem lată îmi spui și te ascunzi în trup de zână flămândă trag cortina și mă afund în patul de aer c-o ramură de cireș în mână în actul doi stau singur…

mi se întâmplă din ce în ce mai des să călătoresc în mine ca într-un labirint și mă afund cu o plăcere vicioasă până mi se taie respirația și uit că mai sunt e ca și cum te-ai sinucide îmi spui deși nu înțelegi nimic din ce mi se întâmplă poate doar plânsul tău să mai însemne ceva hohotul acela care provoacă avalanșe de furii și psihoze de ritualuri șamanice și stări catatonice albăstrii sunt atât de multe lucruri ascunse în noi pe care am uitat să ni le mai amintim cum ar fi emoția momentului când ieșim din trupurile noastre și alergăm nebuni pe străzile ca niște tuneluri de…

pe mine Dumnezeu m-a născut dintr-o aripă de cuc şi un zeu la marginea drumului șerpuitor și orb unde câini fumurii alergau umbre de pruni și corăbii de fum eșuate sub un umăr de vânt iartă-mă îți spun iartă-mi Doamne și tălpile că se fac tot una cu potecile lumii cu pântecul mamei încovoiat sub tăceri cu nelumea din noi tot mai nelume înlănţuit de lut cu cer am uitat zborul de mult am fost izgonit din orașul meu umerii tăi verzi ochii mei căprui cineva presară pietre pe drum cineva mă priveşte tu m-ai părăsit sfâşiat de zei sfâşiat de prieteni sfâşierea lumii cerul dintâi pământul dintâi şi e…

Poezia aceasta este ultima din grupajul de 5 ,  grupaj premiat cu Premiul „Ilie Constantin” al Filialei București – Poezie a Uniunii Scriitorilor din România (USRo) , la concursul literar cu tema „Distanța”, 2020 prinde-mă de mână prinde-mă îţi zic tu doar mă privești cum stau atârnat de perfuzii cu tuburi înfipte în piept te uiți și cum mi se zidesc lumânări în cuvinte și o cetate cu pereții de lut pe frunte îmi cresc sub unghii livezi de nuci pe umerii mei sunt cuci și dropii și mistreți de argint și bolovanul lui Sisif pe piept doar mirişti pe tălpi port drumuri strivite în ciudă și nu mai am…