Poezie,  Recviem pentru o roată bolnavă mintal

Blowin’ In The Wind

de un timp creşte în mine
o bucată mare de cer
îmi mai cresc şi aripi
și mustăți
de cele mai multe ori mă sperii
şi-mi vine să fug
chiar fug
buimac cu părul în vânt
și spaima pe urme

ce forţă ţine astfel
de mecanisme în mişcare,
cine ne mână cine ne împinge oare
de la spate în marșul ăsta bizar?
mie-mi stă bine starea de cuc
să plec să rămân să mă duc
chiar dacă de fiecare dată revin
tot mai umil tot mai trist
cu braţele atârnând moi
ca de cârpă

sunt o urmă de vânt
cu pielea franjuri agățată de rugi
tot rătăcind prin morminte amare
ori răstignit pe o cruce de lemn
în biserici de lut hoinare

am şi uitat de ce plâng
încerc să-mi repar
crăpăturile pereţilor sufletului
fac un mortar special
din oase de zeu și lumină
printre buze mi se prelinge încet
puținul din mine
cam ce-a mai rămas
mai mult dorințe
dorințe năucitoare
iubire focul ce moare
și un hohot răvășitor de lacrimi amare

e parcă prea trist
și asta nu-mi dă pace
îmi iau chitara
și cânt blowin‘ in the wind, frate.

Un comentariu

  • Maria Marica

    Triste versuri , dar redau intr-un mod deosebit de frumos starea sufletească.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Scroll Up