Cântecul ploii

când ferestrele încep să plângă a rouă
când orele zilei s-au împuţinat şi vine întuneric
îmi place să îmbrăţişez ploaia pe furiş
să o înghesui prin cotloanele cerului
să o dezmierd, să o sărut
şi stropii ei ca niște lacrimi de îngeri
să-mi spele uitarea și sufletul trist

cu ploaia care se prelinge alb printre pietre
amintirile așezate tainic în adâncurile timpului
vor ţâşni jumătate vis jumătate aievea
și se face ziuă și se face liniște deodată
în Marele Labirint

fantome de zi fantome de noapte
s-au așezat lângă mine
şi patul scârțâie groaznic,
o mână încremenită în mângâiere
în ochi cresc priviri infirme
cum știi
în cer sunt îngropați copacii
copac în copac apoi cu toți în alt copac
până rămâne doar unul

îngerii de lumină cu viclenie
străfulgeră noaptea
ca niște stele căzătoare
e atât de multă nelume încât nu îmi mai pasă
și ploaia creşte oceane adânci în mine
iar valurile lui aduc mesaje
de pe vasul cu care ne întoarcem din timp
şi care la rândul său
nu știe unde se îneacă

Hei, ştiu o uşă cu vedere la soare!

Categorii

Lasă un răspuns