Ultimul asalt al omizilor păroase

de undeva din cosmos către lumina dumnezeiască
care de altfel e un mecanism neînțeles și abstract
de mii de ani cărat de omenire în spate

în calea lor am construit baricade
am umplut universul cu insecticid și țepi
am otrăvit fântânile râurile mările pădurile viile Calea Lactee
am îmbrăcat bolta cerului
cu plase din oțel prin care treceau mii de volți
nici nu mai știu ce au mai inventat generalii și savanții
știu doar că se țineau de gât și beau țuică proastă
se îmbătau și trăgeau cu rachete în aripi de broască
și râdeam și plângeam … (Citește mai departe)

Un altfel de spații – glissando

oamenii din ecrane vorbind despre alte ecrane
despre alte oglinzi
și vorbele lor rostogolindu-se fără rost
ori curgând până când încăperile lor se vor umple
cu întuneric cu haos cu șerpi
și se vor umfla ca niște buboaie
iar puroiul va țâșni din ele până în cele mai adânci
gropi mariane găuri negre conștiințe bolnave
până în cele mai înfierbântate minți
până în cele mai înspăimântătoare suflete
până în cei mai urâți oameni de pe pământ
ce petreceri cât sânge pierdut inocențe jucate la zaruri
câtă mizerie scrum și gunoaie

deja mi s-a făcut dor de tine… (Citește mai departe)

Atunci când până și chitarele plâng

lumea își poartă războaiele sângeroase în mine
mereu pe înserat
iar peste ele tronează luna în flăcări
mii de inimi sfâșiate rupte de gloanțe
și multă moarte în sufletul meu
îmi este din ce în ce mai greu să le duc pe toate
mă împiedic cad și merg mai departe
tinerii frumoși ai lumii blestemate
putrezesc în oasele mele decât să stea acasă
în loc de săruturi gura lor mușcă țărâna amară
trosnesc armate de șrapnelele în noapte
cu mâini și picioare în zbor ne înaripate
atâtea priviri înghețate ochi împrăștiați fărâme de vise în sângele meu… (Citește mai departe)