Petre Ioan Crețu

în fiecare dimineață sunt pus să aleg între tine și o altă femeie și nu știu de ce dar de fiecare dată te prefer pe tine cum nici nu am să înțeleg de ce tot insist să te aleg și asta mă tulbură peste măsură și nu aș vrea să privești cu înțelegere greșită faptele mele apoi îmi aduc aminte visul care îmi înspăimântă somnul mereu același mereu la aceeași oră în visul meu se făcea că dorm și că visez și visul meu era un animal rău care mă trăgea cu putere în el vreau să mă trezesc și nu pot visul din somnul din visul meu devenea tot…

când eram copil am petrecut la soră-mea în București la Obor aproape o lună aveam deja zece ani și îmi plăcea noaptea să merg ținându-mi echilibrul pe șina de tramvai până am descoperit o curte aproape ca un parc mă urcam într-un arțar până în vârf și de acolo îmi dădeam drumul încercând să zbor odată am zburat aproape o secundă și m-am ales cu o fractură la piciorul drept mereu am avut probleme cu el până să-l pierd acum dacă tot am o identitate variabilă mi-am zis că ar fi cazul să nu-mi mai fie frică sau rușine că mă voi face de râs și nici nu ar trebui…

senzația de îndepărtare și singurătate era tot mai puternică și sunt mereu aceleași chemări prelungi sfâșietoare glasuri de sirenă realități atât de înșelătoare și nu-ți vine să crezi te ciupești de obraz dureros și tot nu te trezești și acea ciudată durere a membrului fantomă piciorul pierdut într-o vară obeză călcat de un tractor și el piciorul cum spuneam acum îmi ascultă gândurile pe furiș stă la marginea visurilor din nopțile treze plânge sau își numără pașii pe drumul pe care l-a străbătut cândva dintre un vis și un altul din copilărie în moarte dintr-o dragoste trecută în alta viitoare apoi ascunde semnele printre ierburile uscate de departe se aude…

azi am să-mi cioplesc alt picior cel vechi s-a trezit la viață a înmugurit te-ai mirat până și tu și asta m-a nedumerit mai ales că erai supărată că nu-ți mai răspund la chemări amândoi tânjim după iubire știu deja și asta apoi uită-te la lună cum ne privește cu un ochi și ăla în lacrimi și mi-am adus aminte de maică-mea care cu câteva zile înainte să moară alunga cu bastonul diavolii care nu o lăsau să alăpteze copiii nenăscuți scormoniţi adânc cu fusul cum s-a spovedit și împărtășit cum s-a liniștit și a murit în pace dar care nu a avut puterea să mă părăsească mă întâlnesc des…

coliziunea vehementă între promisiune și ceea ce mi se întâmplă poate spaima ca iluzia că exiști să nu se destrame deși în fiecare dimineață arunc pe foc piciorul abia cioplit în somn apoi mă plâng ca un copil că îmi e greu aproape imposibil să-mi străbat drumul cuvenit se pare că am o plăcere vicioasă să mă autoflagelez ca și cum Isus renaște mereu în oasele și în pielea și sufletul meu vorbele tale sunt ca niște fluturi obosiți înainte de a ajunge la mine își dorm clipa lor de existență pe câte o frunză și nu e frunza lui cărtărescu și nici măcar divină acum e momentul în care…

tocmai mi-am adus aminte de un tulburător experiment al unui om de știință american antropologul John Calhoun numit inspirat Universe 25 (Universul 25) în încercarea de a da o predicție privind viitorul umanității plecând de la șoareci oameni și șoareci sper că nu te-am plictisit vreau să-ți mai spun doar despre apariția unei categorii de șoareci numită de Calhoun „frumoșii” capacitatea lor reproductivă a dispărut generațiile au fost tot mai reduse ca număr până ce colonia a murit nicio femelă nu s-a mai putut reproduce niciun mascul nu a mai generat urmași și mi-am adus aminte cum Dumnezeu ne-a izgonit din raiul nostru de care am fost bucuroși și de…

cred că eram mai degrabă speriat să fiu ajutat și nici nu puteam să fiu de acord eu ar fi trebuit să fiu cel care să te protejeze dar m-am dovedit a fi slab și asta nu am putut să mi-o iert niciodată așa am preferat să te îndepărtez și tot timpul ăsta pierdut nu ni-l va înapoia nimeni niciodată sunt sigur că m-ai urât cu toată ura de care erai în stare și eu m-am urât mult mai mult decât tine deși niciodată nu am încetat să te iubesc să sărut urma pașilor tăi în singurătate nici măcar nu mai pot să-ți spun cât de rău îmi pare și…

poate cum izbucnești în râs ca și cerul când e gâdilat de nori sau de urși și cum steaua polară ți se lipea de sâni sau cum înnebuneam ori de câte ori rupeam de pe tine rochia de scrum rochia ta cea mai bună rochia de bal și vântul turbat care rupea carnea de pe tine și mi te dezbrăca sau mai bine aștept până când vei închide ochi și mă voi furișa pe sub pleoapele tale deja străvezii vom visa amândoi ivoriu sau verde oliv în visul din somnul tău apoi vom aprinde focul în noi și vom alunga bruma târzie ca din livezi ne vom topi singurătățile amândoi…

doar ce te-ai trezit din somn și abia îți poți controla tremurul mâinilor în încercarea de a-ți liniști respirația ai visat urât te întreb în fiecare dimineață da, îmi răspunzi visez cum te stingi în brațele mele într-un ultim sărut dar este nemaipomenit îți mai zic chiar așa îmi doresc să trec vămile cu gustul sărat al buzelor tale în gând apoi nu ne mai spunem nimic te așezi în fața oglinzi și încerci să-ți scuturi întunericul din păr apoi îmi clătești ceața din ochi după care mă ajuți să-mi prind piciorul care cu fiecare noapte trecută devine tot mai turbat tot mai înalt și urlă ciudat se agită nervos…

nopțile în care câmpia mea înghite cerul și unde îți băteam la fereastră deschide-mi deschide-mi urlau în mine amintirile luna și cerul unde îți sunt aripile mă întrebai și eu plecam rușinat sub pașii mei se căscau fântâni inutile și hăul cel mare și răul și se auzea plânsetul viilor cu strugurii uciși de prea tineri poate și prețul plătit libertății prea mare sau mersul târșit printre amintiri și iluzii și în urma piciorului cresc păduri de salcâmi îmi crește pe ochi o pâclă neagră și mă înfioară aerul rece din fereastră și nu știu de ce îmi aduc aminte cum muream în fiecare clipă trăită la tine în brațe…