buzele mi-au crăpat de-atâta așteptare iar în căușul palmei îmi crește o flacără îmi crește o floare, tu te ridici deodată brusc ca rug de sânge, de foc și de iubire și te cuprind o, tu, văpaia vieții mele și a morții totodată dar și lumină și duh și chin cuvinte stinse-n ochiul strâmt prelins, nu-mi spune sunt numai urme de vânt și nici o șoaptă nu răzbate până la tine deschide-mi și deschidă-te, nu ezita – doar zbateri de aripi, umbre și nelumini și toate o ruină! de nu ai fi avut aripi poate în genunchi ai fi venit să te înveșmântez cu straie de aur cu aripi și…

ce sărbători aiuritoare avem de obicei aici în salonul unu etajul trei spitalul parcă era o mașinărie cu roți dințate și clești mari de oțel folosite să aleagă morții de vii și să-i prefacă în amintiri alburii în spitalul nostru până și asistentele sunt bolnave atât de bolnave încât noi cei care ne mai ținem încă pe picioare stăm la căpătâiul lor și le punem comprese și gheață pe soartă sau pe pieptul turtit cu sânii înghițiți de piele și coaste și unde moartea râcâie în carne după sânge proaspăt și de unde niciodată nu s-a întors măcar un gând sau o șoaptă din când în când la ferestre ni…

lângă o pereche de aripi desenate pe geam am o amintire unde o mătuşă mă întreba ce vreau să mă fac atunci când voi creşte mare nimic, îi răspundeam sau dacă tot nu pot să mă fac soare mă voi face umbră şi leac. între copilărie şi moarte îmi amintesc doar ultimii ani aici se făcea că te chemam şi te căutam și când te găseam mi te prelingeai în oase şi ele se frângeau rarefiate de boală de soartă şi mă făceam totuna cu uitarea cu lupii cu vina apoi umbra ta deveneam habar nu aveam că în moarte ai să vii și mă vei lua de mână ca…

la masa mea spre dimineață venea mai mereu bețivul satului cu mirosul lui de acru de viu mort îmi vorbea mereu despre locul unde făcuse armata la graniță cu rușii undeva aproape de Iași și unde femeile aveau ovarele pline de flori iar noi soldații, îmi zicea plin de elan, aveam burțile pline cu fluturi și rom ieftin și gata să ne dăm viața pentru țară și sex eroism inutil așa ne-a trecut ca nimic definitiv tinerețea acum eșuați într-un bar meschin cu privirile sprijinite vremelnic de un hidrant horror și roz bolnavi și ratați iremediabil ne etalăm neputințele ca pe niște medalii de merit și de tinichea doar Dumnezeu…

poate doar cuvintele care-mi bântuie somnul în plină zi zgâriate pe toți pereții dormitorului în dimineți abia mijite poate și cafeaua țigara și oftatul să-mi amintească cumva de tine deși gânduri gânduri se tot desprind de mine și-a alergă spre tine în salturi caraghioase și te hărțuiesc și te înlănțuiesc cu patimă târzie prin lumea ta năpăstuiește un inorog trist legat cu lanțuri grele de balustrada balconului de la etajul cinci care dă în sufrageria apartamentului din Obor prin care trece tramvaiul douăzeci și unu bis în fiecare dimineață de marți la ora cinci fix pe treptele de la intrare în bloc un bătrân vinde leuștean uscat ceaiuri și viniluri…

înfrigurarea renunțării lipsa zborului și a somnului apoi însingurarea dar și delimitarea față de restul lucrurilor față de oamenii odată prieteni apoi alcoolul ca un balsam peste rana singurătății și a fricii de moarte ca un bici care îmi izbește nemilos trupul și mintea cum și petrecerea cu îndârjire a timpului dat la masa șchioapă lipită de hidrantul roz din bar iată-mă acum în fața ta aproape lipsit de carne de sânge și de dorință incapabil să mă deschid și încremenit într-o muțenie absurdă și cumplită și timpul a trecut nemilos a tot trecut și s-a făcut brusc iarnă în lume ca abia acum să încep să învăț să iubesc…

unde câmpia ca un animal rănit cu respirația stinsă apoi risipită în cârduri de ciori s-a dus și toamna purtată de iarnă de subsuori ca un poem amar mâhniri fără sens ca dincolo de ploile mărunte sau tulburate fântâni sau lanuri putrezite de porumb care tot plutesc peste sat purtate haotic de vânt cum și dincolo de tristețile lunii noiembrie, puse în aspre cuvinte niciodată rostite și care se tot întorc și ne cuprind în îmbrățișări din ce în ce mai violente sau doar confuze întunericul veșnic și frigul din el nu mai e deja duminică în noi

(jurnal într-o doară /scris în fiecare seară) într-o noapte cineva mi-a lipit pe ochiul stâng o folie roz e drept că nu prea mai pot să deschid ochiul dar asta încă nu mă deranjează deloc în fața spitalului municipal au răsărit peste noapte câteva cruci de lemn cioplite cu barda și vopsite strident doi doctori şi o asistentă îmbrăcată într-un halat roz au început să caute pe plajă semințe de îngeri pe care să le sădească printre crucile abia răsărite să le poarte noroc Nichita, nu vrei un câine? uite, l-am dresat să nu mai latre la lună dă doar din coadă cuminte şi udă cu sârg toţi pomii cu…

pe sâni îţi presăram fluturi curcubeu apoi petale parfumate de trandafiri sălbatici şi te sărutam pe tălpi pe glezne pe coapse și pe umeri pe sufletul tău de ziua împăcării pulpele îţi ard a dorință cârlionţi de iarbă crudă ţi se împletesc pe glezne sărutul tău e parcă cu o mie de guri flămânde suferinde şi te cuprind febril cu brațele hămesite tulburate de gând eşti jumătatea mea jumătatea aceea divină din om sunt jumătatea ta de cerc jumătatea de lumină înfășurat cu umbră peste umeri misterios o mie de îngeri au picat din cer toți deodată în iarba pătată cu stropi de întuneric rece și greu te-am tot căutat…

țipă în mine bezmetic noaptea și boala și moartea cu părere de rău mi se rupe în fâșii carnea trădată și oasele se sparg ca lovite de-un călău cu roata întărită cu pinteni de fier cu greu îmi țin urletul și plânsul mândria mea de bărbat călit în dureri îți este milă de mine uneori plângi întristată tăcerea se așterne pe străzile înfundate îmi strâng pumnii scrâșnind până când țâșnește din ei sânge amestecat cu lumină spectacol tragerii cortinei definitiv în mine se aud degrabă și laolaltă trădările și orele lungi asudate în ciudă și peste voința noastră trupul se odihnește pe umăr de furtună s-o facem lată îmi zici…