Câmpia în genunchi

Natură moartă cu o muşcată roşie sub un soare albastru

clocoteşte în mine mândria de orb şchiop
uite cum se face ea stâlp temelie
zideşte-mi pe umeri un corn şi suflă
zic îngerului din oala de fier cu mânere de plută

cum mi se umflă bobul de orz pe sub coastă în burtă
pe sub subsuori trec armate inceste
de greieri beţi cu arcuşuri din oase de peşte
la televizor despre învăţături apocrife vorbeşte un orb
iarba îşi învaţă şi moartea şi coasa
ştiai că veşnicia a înflorit în spatele câmpiei în tufişuri
iar casele ei sunt catedrale cu ferestre arzând?

cumva ne muşcăm buzele până când … (Citește mai departe)

M-ai luat de mână şi m-ai trecut viaţa

Lângă o pereche de aripi topite pe geam am o amintire
unde o mătuşă mă întreba ce vreau să mă fac atunci când voi creşte mare
nimic, răspundeam sau dacă tot nu pot să mă fac soare
mă voi face umbră şi leac.

Între copilărie şi moarte îmi amintesc doar ultimii ani
aici se făcea că te chemam şi te căutam
tu mai mult te prelingeai în oase
şi ele se frângeau rarefiate de zare şi mă faceam totuna cu uitarea cu lupii
cu vina

Habar nu aveam că în moarte ai să mă iei de mână… (Citește mai departe)

Frica

în mine e spaima de nuntire laolaltă
cu nevoia de singurătate
stau cuminţi şi stinghere ţinându-se de mână
ca două orfeline chircite sub candela învierii
ca şi cum luna e grea c-un greiere de lână
dimineţile îmi sunt murdare prelinse din fructul nopţii
praf de rodie azvârlit într-o doară
peste seminţele de cânepă crudă

– lasă-mă să te blestem şi să te plâng ca pe o nălucă de umbră

stau in patul meu de spital ca într-un cocon
un hamac prins între muchiile înnegrite de timp
germenul fricii îşi face loc printre coaste şi încolţeşte în ochi… (Citește mai departe)

Catharsis

„Luminată e de pâine masa mea la care scriu
cu o pană lustruită dintr-un spic suav de grâu”
(Marin Lupşanu – O familie de ţărani)

 

e frig în lume ne sticleşte viaţa de ger
susură rana din tâmplă a moarte
eu până la prăsele înfigeam ochiul în cer
trosnesc în mine toţi zeii
în livezi stau să înflorească duzii printre cruci
si luna îşi ciuguleşte bulgării desculţă prin miriştea bătrână

la marginea satului cu duzi
doar morile de grâu pitite printre umbre la pândă
mirosind a veşnicie carele urcau din greu în hambare cu bivoli cu … (Citește mai departe)

Câmpia făgăduită, vise

câtă uimire este în aburul ce se ridică din câmpie
în dimineţile cu rouă eu cel venit din munte în bejenie
în genunchi bolborosind rugăciuni de taină

şi ploi şi fum prin vene se înalţă ca un glob de lumină
lanuri întregi de maci urcă în morile din vis
în morile cu lanţ, în morile de vânt se macină iluzii
– visul unu: am semănat în neştire hectare întregi de maci să ne înflorim

câtă lumină se tot îngroapă la rădăcina firului de grâu
şi cum urcă ea în spic până se face pâine
bobul de aur … (Citește mai departe)

Au înflorit în mine duzii…

au înflorit în mine duzii atât de înalt încât
cucii din ei ating cu ciocul ochii lunii

la marginea satului ţăranii îşi cară în spate câmpia
şi o urcă în mori uriaşe ca nişte cetăţi
vopsite în roşu la margine de zare
în fiecare pâine este zidită umbra unui bun
şi lacrima mamei frământată cu sare şi cu sânge

– când se naşte în câmpie un sat pământul se albeşte de trudă

nu-i aşa că ţăranii noştri seamănă în câmpie cu nişte pruni
cu crengile obosite de rod
picură din ei alcooluri tari par nişte stânci
cum … (Citește mai departe)

Scroll to Top