• Câmpia în genunchi,  Poezie

    Mi-e dor de noi

    îmi amintesc cum îţi decojeam sufletul foaie cu foaie îţi tot dădeam la o parte iubirile trădate frustrările furiile până te-am găsit undeva într-un colţ speriată nu ştiu de ce m-ai luat de mână să mergem mi-ai zis iar eu nu ştiam unde şi deodată cumva am murit moartea aceea care nu ni se întâmplă niciodată şi unde cuvintele nu se rostesc se înfig adânc și dureros în oase mi-e dor de acel tu mi-e dor de vechiul eu prea multă tăcere uite, desparte tu eşti tot mai singură eu tot mai bătrân mai bolnav prins între pereţi ca între scânduri mi-e dor de tine şi asta mă doare prea…

  • Câmpia în genunchi,  Poezie

    Poetul şi floarea

    de un timp poetul locuieşte în turla bisericii din sat se mai spunea că pe acolo trece curcubeul iar Dumnezeu intra în fiecare dimineaţă să-l mângâie pe creştet pe frunte până în străfundul cerului din ochi şi din suflet în sat lumea vorbea că în turla bisericii stă un nebun care-şi rupe mereu câte o fărâmă din suflet să hrănească păsări şi îngeri şi că de o vreme nu se mai poate bate clopotul a moarte în sat ca un făcut nu se mai murea pe nimeni nu-l mai înjunghia reuma şi grâul era tot mai înalt mai des mai mult viţeii creşteau ca-n poveste iar în livadă a rodit…

  • Câmpia în genunchi,  Poezie

    Sâmbătă. Vidra şi Lupul

    “Afară câinii şi vrăjitorii şi desfrânaţii şi ucigaşii şi închinătorii de idoli şi toţi cei ce lucrează şi iubesc minciuna!” din neguri cumplite vin neamurile calcă până la sânge dincolo de vintre cetatea cea mare cetatea sfântă se aud trosnind oasele străzilor sub bocancii grei de fier şi focul ne cuprinde şi ochiul s-a stins în tâmplă bate cornul fiarei şi peste toate plouă cu sânge încins cu pietre şi blesteme am văzut cum din mare deodată s-a ridicat fiara cu zece coarne în care erau înfipte zece capete de împăraţi pe fruntea lor sta scris cu foc nume de hulă din cer s-a arătat o femeie gata să nască…

  • Câmpia în genunchi,  Poezie

    Joi. Grifonul

    suntem cumva blestemaţi trecutul s-a dezlănţuit crâncen ca o fiară peste noi până la ultima firimitură de viaţă până la ultima îndreptare semeaţă pentru fiecare greşeală ni se fărâmă câte şapte oscioare nici nu-mi puteam închipui cât de multe oase sunt zidite în noi ca într-o cetate bucăţi de câmpie în tranzit purtate pe aripi de vânt Vântul din Sud cu corpul de leu şi capul pasăre Grifonul e Fiarei stăpânul Bestiarului în ziua a patra ziua de soldă, unde sunt soldaţii mei? Rap rap bocancii în cer cu craniul de vultur în stânca de cretă adică cu greu a fost scos la lumina umbrită ca o închisoare cu ziduri…

  • Câmpia în genunchi,  Poezie

    Miercuri. Liliacul angelic

    mă rezemam cu ochii de tăria cerului ochii bestiei sângerau în întuneric era îmbrăcată în aur bolboroseam în pumni vorbe neînţelese iar lumea se destrăma de-atâtea pedepse le vorbeam păsărilor şi ele loveau năprasnic aerul cu aripile arse de vânt ca nişte cioturi deodată calea ferată veche se năpustea în câmpie cu şinele lucind cu pietrele în urmă deasupra plutea liliacul angelic agăţat de lună cea mai întunecată plăsmuire vopsită psihedelic când deodată totul se scufundă în moarte în întuneric e şi câmpia stearpă nicio lumânare în ferestre nicio lumină nu poate licări în casele joase din lut frământat privirile mele scotocesc în întuneric tot scotocesc până când liliecii vin…

  • Bestiarul și săptămâna apocaliptică,  Câmpia în genunchi,  Poezie

    Marţi. Puricele ucigaş

    şi s-a deschis cerul pentru cel adevărat o armată de inorogi a întunecat zarea iar cel credincios îmbrăcat cu zale peste cămaşa înmuiată în sânge cu ochii de foc cu vorba măciucă ooo, cum trosneau capetele celor care ridicau privirea din colb spre lumina de dincolo de supunere cel care călărea inorogul alb cu numele scrijelit pe frunte şi pe a cărui limbă de paloș e scris să ne desprindă visul dintr-o lovitură – mi se mai întâmpla să înfloresc cum mi se mai întâmpla şi să mor de fiecare dată când îmi reuşea câmpia dintr-o brăzdă grea şi câteva boabe îi frământam cu dragoste ţărâna până îi dădea lacrimile…

  • Câmpia în genunchi,  Poezie

    Copilul nostru

    îmi amintesc cum făceam noduri batistei să nu uităm că suntem că am zburat cândva ţinându-ne de mână lângă sobă bunica torcea lâna de aur când obosea împletea aripi de înger la fereastră maică-mea ţesea ştergare de borangic pe care le împăturea frumos în lăzile de zestre în casă mirosea a busuioc a boabe de porumb fiert şi a mere ţinute în fân, aduse de la munte tu îmi brodai pe umeri crini era o iarnă grea – nu ştiu cum dar numai iarnă se întâmplă de o vreme în viața mea pe cer se mai aude câte un înger căzând lui Dumnezeu îi atârnă de pleoape lacrimi grele de…

  • Câmpia în genunchi,  Poezie

    Străjerul

    Cum dorm îngerii Domnului în boabele de grâu toată iarna ca şi cum cerul celest ar hiberna în pâine sau poate zeii zeii ar sta la pândă ar ţâşni primăvara printre pietrele morii până la noi în suflet deasupra tuturor stă un ţăran cu privirea pierdută în zare şi cu raza lunii înfiptă adânc în piept până la oase e străjerul duhnind a câmpie semănând cu un munte împovărat de o cruce. Toamna alţi îngeri îşi găsesc locul în rădăcina firava a firului de grâu simţi cum urcă pământul în el până la cer bolborosind cuvinte neînţelese sau cum îşi ia câmpia de subsuori şi o aruncă năprasnic peste sat…

  • Bestiarul și săptămâna apocaliptică,  Câmpia în genunchi

    Luni, începutul apocalipsei. Mielul

    abia ce m-am trezit sunt o durere cruntă în oasele moi tocmai a început apocalipsa, e luni pe tâmpla mea de cretă stă înfipt un corb cu ochii scurşi din umeri îmi cresc aripi și grele negre m-am transformat în demon Dumnezeu aruncă în stele cu tigve de cai sau cu arhangheli din ținutul Magdala până în câmpia mea e doar fum pământul e ca o rană putredă în care colcăie viermi şi puroi e tot o zbatere de pleoape şi moarte în ochii căprui un cârd năuc de popi cu bărbi şi cruci din lemn de nuc se năpustesc peste fetele virgine răstignite în altare de fier atât de…

  • Câmpia în genunchi,  Poezie

    Asistenta cu sâni din cauciuc

    silabe de sânge vibrând în vremelnicia celulelor maligne suntem oameni fără trup cumva ni se face rău de atâta frig și întuneric cu privirea lipită de geamul murdar spre răsărit în salonul unu etajul trei în apele verde închis ale mării tu pluteşti bezmetic și te lovești de valuri parcă ești o corabie eșuată o fantomă în stabilopozi trosneşte betonul pescăruşii desenează pe cer o dimineaţă mai slută decât moartea o asistentă m-a luat pe după umeri apoi în brațe cu putere şi m-a aşezat într-un cărucior să mergem îmi zice să mergem zic în camera cu pereţii de plumb unde asistenta cu sâni de cauciuc se roagă în genunchi…

Scroll Up