Petre Ioan Crețu

cum ţâşnesc din brazdă spre soare ţăranii ca nişte fire de grâu şi cum urcă pâinea în cer ceva mai spre seară heei, seva pământului trosnea şi se revărsa în floare şi peste câmp mărşăluiau soldaţii luminii în iţari fiii câmpiei plămădiţi cu sudoare grea şi sânge de zână uneori morile măcinau şi vânt iarba nu mai creştea doar se usca privește cum păsările trag o brazdă lată în cer până la lună aşa a tras şi tata o brazdă în câmp cu plâns udă mama grâul pe furiș să încolțească și să crească înalt până la cer aşa se face și pâinea cu lacrimi şi nevoi cum s-a înserat…

cum se desprinde ochiul de pe luciul apei negustorul de săbii cu tâmpla crestată apoi omul de tinichea şi tu bându-ţi cafeaua pe furiș sub norul de fum şi-o frunză de laur cineva tot desenează o dungă verde pe hol peste ochi şi noi alunecăm de-a lungul ei murmurând cuvinte ciudate un talmeş-balmeş şi nici nu ştiu cum deodată se face înghesuială în ochiul tău stâng un cui mustind a rugină în noapte o trompetă beată şi un zgomot de pași în fereastra vecinului se dă Lost Highway şi amintirile din ea se scurg până sub caloriferul de fontă lumina stinsă un ochi hulpav şi o pâlnie din tablă cutată…

am visat cum câmpia se desface în două în noi și cum roua se prelinge pe sub pleoape bolnav de frunză dudului timpul îi moare iar tu respiri cu greu şi încet, încet în lanul de secară – cum dai iubito în muguri zi de zi! aruncă amintirea de rudă îţi zic sau mai bine învaţă grâul pe de rost până la ultimul spic şi apoi fă-te pâine când păşesc pe mirişti simt puterea din bob dar şi cum moartea ne seceră pruni apoi hora îngerilor ţinându-se de mână pe sub tâmpla mea udă cu aripile încrucișate în semnul crucii – ce mână Doamne mânjii în luptă ce-i mână? hei,…

„Luminată e de pâine masa mea la care scriu cu o pană lustruită dintr-un spic suav de grâu” (Marin Lupşanu – O familie de ţărani)   e frig în lume ne sticleşte viaţa de ger susură rana din tâmplă a moarte și a leru-i ler eu până la prăsele înfigeam ochiul în cer trosnesc în mine toţi zeii în livezi stau să înflorească duzii printre cruci si luna îşi ciuguleşte bulgării desculţă prin miriştea bătrână la marginea satului cu duzi doar morile de grâu pitite printre umbre la pândă mirosind a veşnicie carele urcau din greu în hambare cu bivoli cu tot ca într-o imensă maşină de tocat morminte şi…

au înflorit în mine prunii atât de înalt încât cucii din ei ating cu ciocul ochii lunii la marginea satului ţăranii îşi cară în spate câmpia şi o urcă în mori mori uriaşe ca nişte cetăţi când se naşte în câmpie un sat pământul se albeşte de trudă nu-i aşa că ţăranii noştri seamănă cu nişte copaci cu crengile obosite de rod picurând din ei alcooluri tari par ca nişte stânci așa cum scurmă ei orizontul pâinii la însămânţarea brazdei după răsăritul lunii sau cum mitraliază pământul abia lucrat cu boabe de grâu ca o ploaie de rod nu-i așa că din pieptul lor vor răsării lanuri înalte de grâu…

grei ca niște cruci de piatră trec salcâmii peste câmpie şi se aşază la marginea satului albiți de praf şi bejenie soldații Domnului – salcâmii, în ei dorm îngerii şi cucii uită-te la sufletele oamenilor de pe aici par a fi lanuri de porumb schilodite de secetă torsionate năprasnic de munci, de nevoi, de soartă se aud trosnind la fiecare schimbare de vreme sau când trec păpădiile suflând în tijele lor lungi peste mormintele bunilor și străbunilor umbrite de maci ca niște cruci dacă eşti mai atent vei vedea încolţind seminţele de grâu în priviri de sub unghii la subsuori de sub umbră sub tălpi vine o vreme când ţăranii…

de un timp poetul locuiește în turla bisericii din sat se mai spunea că pe acolo trece și curcubeul iar Dumnezeu intra în fiecare dimineață să-l mângâie pe creștet sau pe frunte și poetului i se lumina cerul din ochi şi din suflet în sat lumea vorbea că în turla bisericii stă un nebun care-şi rupe mereu câte o fărâmă din suflet să hrănească păsările şi îngerii cerului şi că de o vreme uite, nu se mai poate bate clopotul a moarte în sat ca un făcut nu se mai murea pe nimeni nu-l mai înjunghia reuma şi grâul era tot mai înalt mai des mai mult vițeii creşteau ca-n…

“Afară câinii şi vrăjitorii şi desfrânaţii şi ucigaşii şi închinătorii de idoli şi toţi cei ce lucrează şi iubesc minciuna!” din neguri cumplite vin neamurile calcă până la sânge dincolo de vintre cetatea cea mare cetatea sfântă se aud trosnind oasele străzilor sub bocancii grei de fier şi focul ne cuprinde şi ochiul s-a stins în tâmplă bate cornul fiarei şi peste toate plouă cu sânge încins cu pietre şi blesteme am văzut cum din mare deodată s-a ridicat fiara cu zece coarne în care erau înfipte zece capete de împăraţi pe fruntea lor sta scris cu foc nume de hulă din cer s-a arătat o femeie gata să nască…

suntem cumva blestemaţi trecutul s-a dezlănţuit crâncen ca o fiară peste noi până la ultima firimitură de viaţă până la ultima îndreptare semeaţă pentru fiecare greşeală ni se fărâmă câte şapte oscioare nici nu-mi puteam închipui cât de multe oase sunt zidite în noi ca într-o cetate bucăţi de câmpie în tranzit purtate pe aripi de vânt Vântul din Sud cu corpul de leu şi capul pasăre Grifonul e Fiarei stăpânul Bestiarului în ziua a patra ziua de soldă, unde sunt soldaţii mei? Rap rap bocancii în cer cu craniul de vultur în stânca de cretă adică cu greu a fost scos la lumina umbrită ca o închisoare cu ziduri…

mă rezemam cu ochii de tăria cerului ochii bestiei sângerau în întuneric era îmbrăcată în aur bolboroseam în pumni vorbe neînţelese iar lumea se destrăma de-atâtea pedepse le vorbeam păsărilor şi ele loveau năprasnic aerul cu aripile arse de vânt ca nişte cioturi deodată calea ferată veche se năpustea în câmpie cu şinele lucind cu pietrele în urmă deasupra plutea liliacul angelic agăţat de lună cea mai întunecată plăsmuire vopsită psihedelic când deodată totul se scufundă în moarte în întuneric e şi câmpia stearpă nicio lumânare în ferestre nicio lumină nu poate licări în casele joase din lut frământat privirile mele scotocesc în întuneric tot scotocesc până când liliecii vin…