Petre Ioan Crețu

nu știu dacă ți-am spus dar în lumea mea se merge invers adică în mâini și avem toți frunțile julite de pietre și de timp când se roade carnea după falangele degetelor le desprindem de noi și le facem fluiere ca apoi strânși în jurul focului să cântăm din ele cu bucurie uneori dar și cu ciudă – să ne auzi cum urlăm din degete /parcă a moarte /poate a durere! de cum intrăm în această lume ne dezbrăcăm în grabă hainele lumești altfel ne-ar arde carnea și sângele în goana nefirească a cailor verzi cineva mi-a vorbit despre cimitirele zburătoare din est cât să mă obișnuiesc cu aerul tare…

din camera mea toate zilele se văd cenușii și de fiecare dată când am curajul să pășesc afară lumina mă izbește năucitor în frunte și toată lumea se învârte cu mine într-o teribilă buimăceală deși cerul încă e albastru norii sunt și ei sus și tot albaștri iar pământul e ca pământul pământ mai tot timpul în satul meu oamenii sunt ocupați cu nemișcarea stau chirciți în spatele umbrei și de plictiseală sau de foame își taie hălci mari din curcubeu și strălucesc în noapte intermitent ținând fiecare câte un scarabeu în palme tot mai des îmi amanetez de sub pleoape cerul de sub unghii pământul de sub tâmplă nemurirea…

în fiecare noapte călătoream din oglindă în oglindă și cum mă vedeau toți deveneau fericiți femeile își scriau pe fața oglinzii cu rujul numărul de telefon cele mai curajoase dintre ele îmi arătau sânii coapsele sau îmi făceau complice cu ochiul până când într-o noapte m-am rătăcit și am rămas blocat într-o țară a nimănui unde totul e încremenit un mare nimic de parcă eram prizonier într-o gaură neagră fără sfârșit de când mă știu în mine zace un urlet pe care abia reușesc să-l țin ochii se umpleau de întuneric nici să plângă nu mai putea stau îngroziți în tocul ferestrei sau se lipesc de pereți am început iar…

pe când eram copil într-o noapte un străin ne-a bătut în poartă era toamnă abia împlinisem patru ani ai mei i-au dat să mănânce ceva pâine cu brânză și o ceapă apoi l-au culcat cu mine în pat în camera mea mică și cu tavanul lăsat nu aveam lampă doar o candelă era aprinsă mereu și privită de afară ți se părea că fereastra era în flăcări și umbre lungi dănțuiau de zor în dudul din fața casei lângă fântână la geam parcă a spaimă câinele a început să urle sfâșietor la lună cum nu a mai urlat vreodată toată noaptea nu am dormit îi priveam somnul străinului cum zgâlțâia…

numai tu puteai avea acele gesturi de femeie zămislită din sânge din foc și din carne mustind a taină în brațele mele o, cel mai mult te iubeam atunci când zâmbeai în somn sau atunci când îți aruncai șuvița de păr peste umăr sau când sânii îți zvâcneau și-ți săltau odată cu pașii sau cu fâlfâitul pleoapelor ca niște aripi apoi Floarea Crăciunului din fereastră care îți înflorește și de Paște pe care o mângâiai ori de câte ori treceai din cămașa de noapte în pielea albastră noi bărbații discutam despre geniul nemuririi care se simțea din mișcările tale despre pleoapele ochilor tăi căprui și pustii sau despre spațiul locuit…

tu mi-ai zis că am rămas toată viața prizonier visului meu și abia acum am înțeles că nu l-am părăsit niciodată că am fost pe dinăuntrul meu foarte bine ancorat și că aici cresc ruguri înalte ca niște turle de biserici focurile gheenei spui tu unde mă nasc în fiecare clipă ca un experiment nereușit ca o fiară fără gheare și colți înspăimântată de întunericul din proprii ochi trezește-mă îți zic trezește-mă, te rog! și m-am trezit dar am adormit la loc instantaneu în același vis ca un drum care nu duce nicăieri înveșmântat în aceleași haine vechi de prizonier cu luna prinsă ușchit la rever încălțat în aceeași bocanci…

poate ar fi trebuit să mă nasc ceas ca să pot să-mi potrivesc viața ori de câte ori îmi rămâne în urmă dar m-am născut om un bulgăre de humă și lumină o fărâmă de energie amestecată cu roua dimineții și duh și dumnezeire poate ar fi trebuit să mă nasc pasăre să mă înalț ori de câte ori mă împiedic dar m-am născut ou sub o aripă de înger un sâmbure de zbor poate doar o încercare și toate amestecate de-a valma cu bucăți de umbră și lumină poate ar fi trebuit să fi fost zidit altar în piatră din sânge, cine știe dar m-am născut în grabă și…

îţi sângerează sufletul și tălpile de atâta mers și umbrele îți sunt tocite de teniși fioroși pe mine mă doare ploaia și plânsul tău fără rost timpul desfoaie petalele florilor în somn apoi părul tău cum plutește haotic Doamne, cât de frumoasă îmi eşti și câtă dorință ai strâns la piept bezna ne dezmiardă ne mângâie duios buzele noastre topite de ploi se caută ca într-o zăpăceală ritualică și ne tot înălțăm la cer când eu când tu pe rând până obosim și se face frig îți spun că vine iarna că te părăsesc și nu mă crezi

un funcționar de la ministerul haihui mi-a pus ștampila cum că aș fi bolnav de o boală necruțătoare de fapt bolile mele erau mult mai multe și incurabile cum ar fi lenea beția trufia minciuna visarea pentru mine era așa mai mult de amorul artei luam poziția necesară și-mi pierdeam privirea pe tot felul de pereți până mă usturau ochii de atâta nemișcare îi rostogoleam în orbite până când universul devenea cu josul în sus și o luam de la capăt gândurile mă cutreierau ca niște gloanțe de aer după reguli numai de ele știute mai eram cotropit și de îngerii de fum prin taverne nu râde iubito de atunci…