Petre Ioan Crețu

cum ţâşnesc din brazdă spre soare ţăranii ca nişte fire de grâu şi cum urcă pâinea în cer ceva mai spre seară heei, seva pământului trosnea şi se revărsa în floare şi peste câmp mărşăluiau soldaţii luminii în iţari fiii câmpiei plămădiţi cu sudoare grea şi sânge de zână uneori morile măcinau şi vânt iarba nu mai creştea doar se usca privește cum păsările trag o brazdă lată în cer până la lună aşa a tras şi tata o brazdă în câmp cu plâns udă mama grâul pe furiș să încolțească și să crească înalt până la cer aşa se face și pâinea cu lacrimi şi nevoi cum s-a înserat…

cum se desprinde ochiul de pe luciul apei negustorul de săbii cu tâmpla crestată apoi omul de tinichea şi tu bându-ţi cafeaua pe furiș sub norul de fum şi-o frunză de laur cineva tot desenează o dungă verde pe hol peste ochi şi noi alunecăm de-a lungul ei murmurând cuvinte ciudate un talmeş-balmeş şi nici nu ştiu cum deodată se face înghesuială în ochiul tău stâng un cui mustind a rugină în noapte o trompetă beată şi un zgomot de pași în fereastra vecinului se dă Lost Highway şi amintirile din ea se scurg până sub caloriferul de fontă lumina stinsă un ochi hulpav şi o pâlnie din tablă cutată…

am visat cum câmpia se desface în două în noi și cum roua se prelinge pe sub pleoape bolnav de frunză dudului timpul îi moare iar tu respiri cu greu şi încet, încet în lanul de secară – cum dai iubito în muguri zi de zi! aruncă amintirea de rudă îţi zic sau mai bine învaţă grâul pe de rost până la ultimul spic şi apoi fă-te pâine când păşesc pe mirişti simt puterea din bob dar şi cum moartea ne seceră pruni apoi hora îngerilor ţinându-se de mână pe sub tâmpla mea udă cu aripile încrucișate în semnul crucii – ce mână Doamne mânjii în luptă ce-i mână? hei,…

„Luminată e de pâine masa mea la care scriu cu o pană lustruită dintr-un spic suav de grâu” (Marin Lupşanu – O familie de ţărani)   e frig în lume ne sticleşte viaţa de ger susură rana din tâmplă a moarte eu până la prăsele înfigeam ochiul în cer trosnesc în mine toţi zeii în livezi stau să înflorească duzii printre cruci si luna îşi ciuguleşte bulgării desculţă prin miriştea bătrână la marginea satului cu duzi doar morile de grâu pitite printre umbre la pândă mirosind a veşnicie carele urcau din greu în hambare cu bivoli cu tot ca într-o imensă maşină de tocat morminte şi roţile se împlântau adânc…

au înflorit în mine prunii atât de înalt încât cucii din ei ating cu ciocul ochii lunii la marginea satului ţăranii îşi cară în spate câmpia şi o urcă în mori mori uriaşe ca nişte cetăţi când se naşte în câmpie un sat pământul se albeşte de trudă nu-i aşa că ţăranii noştri seamănă cu nişte copaci cu crengile obosite de rod picurând din ei alcooluri tari par ca nişte stânci așa cum scurmă ei orizontul pâinii la însămânţarea brazdei după răsăritul lunii sau cum mitraliază pământul abia lucrat cu boabe de grâu ca o ploaie de rod nu-i așa că din pieptul lor vor răsării lanuri înalte de grâu…