Petre Ioan Crețu

toamna a cuprins tărâmul de umbre țara nimănui unde nici viață sau speranță nu-i unde timpul și spațiul nu au valori și unde se întâmplă în acelaşi timp toate ororile lumii lumea care a fost și cea care va fi unde sufletele fără rost sunt adunate de îngeri și așezate unul câte unul în rafturi din oase subțiri de păsări călătoare unde întunericul se hrănește cu amintirile din noi sau cu veștede și crâncene erori și nici nu simți cum tristețea se strecoară sub sânul tău stâng iar vântul sculptează de zor somptuoase biserici în noi copacii își plâng de pe acum și frunzele și cucii iar din mine copilul…

(Voluspa ) pășeam în somn mereu pe aceeași partea a umbrei la braț cu Tyr și Bragi zei nordici și semeți urla de spaimă lupul strivit de lună pe asfalt apoi țipetele de argint în noapte ale păsării rock cu aripile ei fabuloase și cu clonțul de fier cu pieptul despicat de lancea zeiței morții Hel ar trebui să privești înapoi peste umăr ca să vezi cum alergam pe străzi înnebunit și năuc tot coborând cu fiecare pas în mine ca într-un mormânt și cum se-ndura în milostenia lui de fiecare dată cerul și mă urca încet încet la el cred că am făcut o obsesie pentru blugii tăi îmi…

Cântic cules de mine de după colțul casei aeeeia iți defrișam neghiob prosia iubește-mă zic buzele-ți sublime mi se scula un dor nebun de tine cu gura strâmbă ți-am deshumat sărutul tot încercând de zor inputul iți defrișam neghiob prosia aeeeia aeeeia în zile șchioape iți pliveam prosia eu sunt tot singur fiară în izmene plângând de dorul tău anadiomene și soarta ștreangul ei îl strânge și ochiul meu de-a pururi te plânge în zile șchioape iți pliveam prosia aeeeia     PROSIE ~I f. pop. Teren agricol cultivat pentru prima dată după ce a fost lăsat un anumit timp pârloagă. Imaginea este o reformulare după tabloul lui Goya „Saturn…

uite cum trec anotimpurile peste oasele mele și cum lasă în ele urme adânci ca de șenile de tanc Tiger grele mamele își plimbă fiii în cimitire și plâng prin poduri de fum poetul își târâie versurile albe ca pe o bilă neagră legată de picior sau ca pe niște lanțuri și ele zornăie strident neînchipuit de greu se mai aud și pași târșiți pe coridoare și poștașul țipând și fata firavă cum moare și cum uitarea roade din tine femeie cu grijă așezată pe raftul de scrum nici nu știi cât o să te doară cuvântul nespus dar și amintirea țigării fumate pe balconul strâmt în hotelul de aer…

cred că m-am uitat în spital în salonul unu etajul trei acolo unde vântul se lovește cu putere de geam cu aripa rănită și grea ca un bolovan și-mi este frig îmi este teamă în somn coșmaruri rele se năpustesc asupra mea ca un pâlc de păsări înrăite de cele mai multe ori m-am crezut viermele ucigaș abia ieșit din mărul beteag pe coridoare trec non stop asistentele mov scârțâind din genunchi pe sub cărucioarele lor ni se prelinge timpul și un orologiu șchiop nici nu mai înțeleg cum în mine și-a făcut culcuș o femeie c-un buștean în brațe avea părul strâns în coc și un pardesiu iar țâțele-i…

    –  Experiment degeaba  – îți amintești sunt poate mii de ani de-atunci cum culegeam întunericul în rai din frunzele de măr dezbrăcate pe furiș fărâmă cu fărâmă ca apoi să zidim lumina din turn înainte de duminica izgonirii sau cum îți despicai pieptul și scoteai dintre coaste o sticlă cu vin ascunsă acolo de-o ursitoare isteață apoi te lipeai de cruce senin sau cum creștea în tine rodul divin și dorința cărnii și șoaptele târzii? mă uit la mine și nu-mi înțeleg neputința să pot să te port pe brațe aștept să bată vântul să te ia pe umeri nici nu mai știu cine sunt beau pahar după…

urcă în mine frigul încet simt cum îngheț și cum urlă câinii sau cum îmbătrânesc și mă ning demult și mă plouă în gări acoperișuri ciur mustind de renunțări livezile se-ntorc scâncind în livezi câte unui copac i se mai frânge un vreasc luna latră la lună vopsită cu plumb umbra îmi e strivită de tramvaiul de fier grohăind printre lanuri pe drumul de cer fluturii șchiopi se sinucid în ei ori în rezervația duzilor bătrâni melancolici și surzi cu frunzele curgând alene ori aruncând în noi cu dude coapte peste gardul înalt de sârmă ghimpată drumurile se rătăcesc pe alte drumuri fântâna din răscruce rabdă de sete îngerul meu…

la mine a venit un înger într-o seară ținea o lună în spinare și vroia să mi-o vândă poate ar fi trebuit să-i cumpăr chestia aia ciudată din spate care-i creştea întruna ca un cancer absurd imens şi lunatic dar nu aveam bani şi luna se făcea cât luna îngerul abia se mai zărea de sub ea după un timp supărat mi-a trântit-o în poartă și de atunci în faţa casei mele creşte o lună şi toţi mă ocolesc de un timp pe cer nu se mai zărește bătrâna lună și toți din sat cred că eu sunt de vină și că o las să sângereze în uluca din gardul…

în actul unu ţipă în mine cu părere de rău noaptea și boala și moartea laolaltă mi se rupe în fâşii carnea bolnavă sfâșiată de câini și oasele se sparg ca lovite de tren îți este milă de mine uneori plângi cu suspine atunci tăcerea se așterne pe străzile ude în timp ce eu strâng pumnii scrâșnind până când țâșnește din ei lumină apoi se aud rostogolindu-se-n mine toate trădările lumii și orele lungi în așteptarea candorii s-o facem lată îmi spui și te ascunzi în trup de zână flămândă trag cortina și mă afund în patul de aer c-o ramură de cireș în mână în actul doi stau singur…