Petre Ioan Crețu

cred că a venit timpul să mă caut deși nu mi-am dorit niciodată să mă găsesc bărbatul disperat năuc și absurd față în față cu truditorul diurn dar de prea multe ori am cerut ajutor ca să nu mă iau acum în serios și mai cred că mi s-a întâmplat ceva rău simt asta așa cum simt și femeia care stă la pândă în preajma mea și fotografiază orice întâmplare s-ar apropia de mine orice adiere de vânt sau poate o altă femeie își înțeapă fotografiile cu acul apoi le ține lipite între filele unui caiet și ele se ofilesc și mor și se pierd mă privesc speriat în oglindă…

în timp ce făceai dragoste cu mine îți împleteam din părul tău blond aripi de înger amândoi ne doream să ne smulgem din noi din lutul trupurilor noastre bătrâne deși de multe ori zborul ne era scurt din când în când reușeam să ne înălțăm și acolo sus ne dezbrăcam de carne și de sânge ne desprindeam de grija zilei de mâine de boli de nevoi nici nu mai respiram pășeam cumva în moarte ținându-ne de mână două năluci străvezii abia pâlpâind și totul ținea mai mult de o veşnicie până când ne aprindeam țigările iar fumul de țigară ca un fir albastru năuc se furișa pe lângă noi și…

nu-i așa că de fiecare dată când se face noapte în camera ta îți vine să scotocești în tine după vreo amintire cu noi dezbrăcați de piele până la os și nu reuşești să-ți licăre în suflet nimic frumos nicio urmă de lumină și cum ți se răzvrătește ochiul căprui a vină sau cum mă nășteai din nou de câte ori plecam hai-hui în lume? se pare că am adunat tot întunericul lumii în mine și acum îmi este teribil și frig tâmplele îmi explodează ca o grenadă ca o sticlă de lampă atinsă de brumă sau se sfărâmă ca lovite de tunet mă scurg pe sub uși până la…

mi-a povestit într-o seară un înger la bar beam împreună o sticlă de vodcă în timp ce scriam amândoi ciudate versuri despre morți și fantome în parcul cu platani îmi spunea îngerul că sunt singurul vinovat pentru viața mea de rahat că de bună voie m-am legat în lanțurile care mă țin prizonier de pat până și boala năprasnică pe care o am tot de mine a fost plăsmuită într-o dimineață după o partidă pierdută de zar cu niște ștabi cerești și-un diavol dulce și după ce fumasem flori de muștar și că doar mâinile mele mâinile mele și nimeni altcineva au ridicat zidurile închisorii în care sunt întemnițat și…

de undeva din cosmos către lumina dumnezeiască care de altfel e un mecanism neînțeles și abstract de mii de ani cărat de omenire în spate în calea lor am construit baricade am umplut universul cu insecticid și țepi am otrăvit fântânile râurile mările pădurile viile Calea Lactee am îmbrăcat bolta cerului cu plase din oțel prin care treceau mii de volți nici nu mai știu ce au mai inventat generalii și savanții știu doar că se țineau de gât și beau țuică proastă se îmbătau și trăgeau cu rachete în aripi de broască și râdeam și plângeam în hohote triste nu puteam să mișcăm un deget fără să atingem focoase…

oamenii din ecrane vorbind despre alte ecrane despre alte oglinzi și vorbele lor rostogolindu-se fără rost ori curgând până când încăperile lor se vor umple cu întuneric cu haos cu șerpi și se vor umfla ca niște furunculi iar puroiul va țâșni din ele până în cele mai adânci gropi mariane găuri negre conștiințe bolnave până în cele mai înfierbântate minți până în cele mai înspăimântătoare suflete până în cei mai urâți oameni de pe pământ ce petreceri cât sânge pierdut inocențe jucate la zaruri câtă mizerie scrum și gunoaie deja mi s-a făcut dor de tine te simt deși nu mai ești parcă te și văd înfășurată în cămașa…