Petre Ioan Crețu

cum îţi mișcai șoldurile, de la o margine la cealaltă a zării luna se unduia şi ea a dorință plutea în aer vraja carnală taina mai trecea în goană tropăind și un pâlc de fluturi apoi caii cârduri cârduri şi copitele lor de fum cu potcoave de ger loveau în cer cu potcoave de fier bântuiau câmpia dar și amintirile copilăriei și herghelia de mânji din oasele luminii hârjoana lor Doamne, câtă bucurie! priveam de sub pruni cum tulbură tihna doi guguștiuci mi se umezesc palmele de atâta așteptare de atâta singurătate și de atâta tristețe în lumina căpruie a ochilor tăi noaptea își trăiește ultimele ore tu alergai în…

Aici puteți audia poezia recitată foarte frumos de doamna Sonia Timariu Poem rescris fără să știu de ce.. dacă aș fi știut că nu mă iubești aș fi plecat de mult din drumul tău pe drumul meu așa am stat trist și agățat de speranță fluturând brațele a chemare până când m-am subțiat și m-am făcut tot una cu praful cu drumul de pământ cu fumul atât de mult m-am uitat încât nici nu mă mai pot chema pe nume și nici nu mai știu dacă exist of, ce trist este cât este iubito de trist tu îți fluturai pleoapa subtil și creșteau inocențe până la cer și ne izbeam…

de-o vreme mă tot străbate drumul de fier din tâmplă şi până în tălpi pe piept numai şine de cale ferată zici că sunt ditamai ţambalul hei, sunt poetul naiv cu ochii însămânţaţi cu zare căpruie în carne îmi creşte multă umbră și ghemotoace de întuneric greu și umed și rece și tare trist mai sunt că te-am pierdut cândva, în toiul vieții ca și cum ai fi zmeul de hârtie și care s-a tot înălţat și s-a înălțat până nu am mai avut sfoară de ajuns să te țin aproape de mine și ai zburat de nimeni nu te mai știe oare de ce cred că eşti pasărea pictată…

noi poeții călătorim în lume sub formă de îngeri cârduri cârduri și bolnavi de cuvinte de atâta iubire ne dor picioarele și ne cresc aripi de cele mai multe ori ne înecăm în vinul ieftin și acru unii suntem veseli cei mai mulți suntem triști suntem aceia care umplem noaptea cu flori de gheață ferestrele voastre să fiți fericiți suntem aceia care smulgem cuvintele poeme din noi ca pe niște răni ca pe niște bucăți mari de carne bucăți de suflet mai ales și plângem lacrimi de fier cu gust de moarte și ler ne subțiem cu fiecare cuvânt scris cele mai frumoase poeme le plătim cu ani grei din…

(atâta zarvă în cer pentru o frunză uscată) în singurătatea mea stă ascunsă singurătatea ta care la rândul ei ascunde o altă singurătate și tot așa până ajungem la Dumnezeu și bucata lui de lut înmuiată în apă apoi la dorința lui de a nu fi singur și flămând de spații drept pentru care într-un moment de rătăcire te-a creat pe tine dintr-o coastă de-a mea de atunci și mai tare mă doare când plouă, singurătatea ne-a făcut pe amândoi chiar mai ușori decât aerul fără aripi și fără vreun rost culegători de lumină și întuneric tot țopăind dintr-o stare în alta dintr-un măr în alt măr până într-o zi…

pe holul spitalului a crescut peste noapte un copac zici că este o uzină de făcut praf cu o elice în vârf şi un motor turbat care zbârnăie neîncetat tremură și tușește împroșcând întuneric o, cum mai cresc cimitirele cât munţii până-n înalt iar frica ne roade papucii sub pat femei în fuste și coc se abat la ușa de fier şi nu ştiu de ce nu răzbat până la noi noi cei spânzuraţi de perfuzii să se facă linişte urlă asistenta şefă mai mult bărbat şi se face până când un bolnav ţopăind într-un picior vesel și hoinar porneşte motorul din pom zbâr zbâr vruum vruum zbâr vlam şi…

sălbăticiune din monstru născută brațele tale ca niște ierburi de iută se înfășoară de-a lungul trupului meu și cum umbli în mine carne tremurândă prin cotloane prin umăr prin oase frunze alb albastre în întunericul deja tocmit doar ochii tăi hăruiți cu lumină mai strălucesc dragostea ta o furtună și trupurile noastre flămânde ca niște animale vrășmașe sfâşiindu-se eu îți sorb lacrimile moarte tu îmi bei sângele cu voluptate de data asta în locul buzelor îmi cresc aripi în locul ochilor am frunze de prun și piept de vultur și suflet de cuc și mersul meu e înălțare și brațul fiară în urma mea porțile cerului s-au închis se pare…

uite cum viscolește în noi atât de parşiv și cum ne troienesc amintirile de-a valma peste timp ne chircim zgribuliți în starea lanului de grâu grâul cel mare grâul dintâi și țipă bobul în spic și țipă în tâmpla mea despicată de frig ca un prunc nenăscut cu pleoapele ude cu părul ninsori plete nebune lovite de vântul rece uscat și aprig toate iubitele mele s-au adunat sub umbra mea repetă de zor scrâșnind moartea apoi învierea din morți și toate astea pentru un spectacol desuet apocaliptic despre care se vorbește în cârciumi că va veni parcă și văd cum pe sub duzii pitici peste miriști arzând zboară un cuc…

(experiment și dadaist și mixt, deloc trist) se dau următoarele: o cale ferată un poet și-o rangă să se scrie un poem cu bulion despre spiridon cu perciuni și fără mustață dar cu breton pe calea ferată un poet zdrobea cuvinte cu ranga, e bine? sigur că nu, îmi răspunzi de ce un poet și de ce neapărat dinga-linga-dong-dong-dinga? cui îi mai folosesc cuvintele zdrobite cu limba, dinga-dinga? cine nu e gata îl iau cu lopata bolborosește din groapă mofluz și beat criță, tata și deodată două pisici tigrate și-au dezbrăcat de ciudă blana cea înaltă e ioana pe cea mică o cheamă ana cip cirip cip cirip strigă o…