fiara din fiară crescută brațele tale ca niște ierburi de lână se înfășoară de-a lungul trupului meu și cum umbli în mine carne tremurândă prin cotloanele sufletului prin umăr prin oase frunze alb albastre în întunericul deja tocmit doar ochii tăi hăruiți cu lumină de nimfă mai strălucesc dragostea ta o furtună și trupurile noastre flămânde ca niște fiare vrăşmaşe sfâşiindu-se eu îți sorb lacrimile târzii tu îmi bei sângele cu o voluptate nebună de data asta în locul buzelor mi-au crescut aripi de fluturi în locul ochilor am frunze de prun și piept de vultur și suflet de cuc și mersul meu e înălțare și brațul puternic în urma…

de-o vreme mă tot străbate drumul de fier din ochi şi până în tălpi pe piept numai şine de cale ferată zici că sunt corzi imense de ţambal hei, sunt poetul naiv cu ochii însămânţaţi cu zare căpruie în carne îmi creşte multă umbră ca un ghemotoc de întuneric și tare trist mai sunt că te-am pierdut tu eşti zmeul care s-a tot înălţat și nu am mai avut sfoară de ajuns să te țin aproape de mine oare de ce cred că eşti pasărea pictată în fereastra bisericii din sat şi nici de ce coastele îţi sunt zăbrelele care-ţi ţine zborul ferecat nu-i așa că Dumnezeu e artist la…

uite cum viscolește în noi atât de parşiv și cum ne troienesc amintirile de-a valma peste timp ne chircim zgribuliți în starea lanului de grâu grâul cel mare grâul dintâi și țipă bobul în spic și țipă în tâmpla mea despicată de frig ca un prunc nenăscut cu pleoapele ude cu părul ninsori plete nebune lovite de vântul rece uscat și aprig toate iubitele mele s-au adunat sub umbra mea repetă de zor scrâșnind moartea apoi învierea din morți și toate astea pentru un spectacol desuet apocaliptic despre care se vorbește în cârciumi că va veni parcă și văd cum pe sub duzii pitici peste miriști arzând zboară un cuc…

(experiment și dadaist și mixt, deloc trist) se dau următoarele: o cale ferată un poet și-o rangă să se scrie un poem cu bulion despre spiridon cu perciuni și fără mustață dar cu breton pe calea ferată un poet zdrobea cuvinte cu ranga, e bine? sigur că nu, îmi răspunzi de ce un poet și de ce neapărat dinga-linga-dong-dong-dinga? cui îi mai folosesc cuvintele zdrobite cu limba, dinga-dinga? cine nu e gata îl iau cu lopata bolborosește din groapă mofluz și beat criță, tata și deodată două pisici tigrate și-au dezbrăcat de ciudă blana cea înaltă e ioana pe cea mică o cheamă ana cip cirip cip cirip strigă o…

pe holul spitalului a crescut peste noapte un copac zici că este o uzină de făcut praf cu o elice în vârf şi un motor turbat care zbârnăie neîncetat tremură și tușește împroșcând în jur și de zor întuneric dincolo de spital a început să plouă într-un amestec cu cerul cu pietrele și picături rouă și picură păsări cu scoici în cioc în capătul străzii trei florărese vând crini agnostici şi fluturi şi un clop sau dau în ghioc spitalul ăsta şchiop plus asistente cu cioc ca trup mântuit sufletul meu miop o, cum mai cresc cimitirele cât munţii până-n înalt iar frica ne roade papucii sub pat femei în…

cum îţi mişcai şoldurile, de la o margine la cealaltă a zării luna se unduia şi ea a dorinţă plutea în aer vraja carnală taina mai trecea în goană tropăind și un pâlc de fluturi apoi cai cârduri cârduri şi copitele lor de fum cu potcoave de ger loveau în cer cu potcoave de fier bântuiau câmpia dar și amintirile copilăriei și herghelia de mânji din oasele luminii hârjoana lor Doamne, câtă bucurie! priveam de sub pruni cum tulbură tihna doi guguștiuci și dintr-odată știu că dacă uiţi să mă strigi nu mai exist mi se umezesc palmele de atâta așteptare de atâta singurătate de încremenire de tristeţe… în lumina…

în curând mă va învinge iarna cu frigul și cu oștenii ei și mă voi primenii cu straie albe am visat de curând că gerul din mine e doar un început și că voi primi în curând un chip pe care să nu-l fi cunoscut să nu-l fi văzut nicicând și brațul îmi va fi puternic mersul frumos că voi fi stăpânul soartei mele de bărbat înalt cu lumină în ochi cum deja știi, am fost și încă mai sunt ucigașul de zei nemilos de obicei în mine țipă bezmetic noaptea în dormitorul capcană cu perdele roz și oglinda se deformează se răsucește în ea ca un șarpe și se…

primele zile de noiembrie zile reci prins în capcana amintirilor mimam fericirea și viața inutil vezi cum ne sfâșie nimicul, și cum frigul ne împresoară subtil? cum gerul încremenește iarba, apoi frunza valuri, valuri.. gura se încleștează dinții se sfarmă și cum aerul pe care îl țin în piept ca un tăiș viclean, zimțat îmi sfârtecă inima apoi tâmpla și ea se destramă dispar deschide-mi deschide-mi te rugam apoi treceam alb din lume cu moartea ținându-mă de mână nu știu cum s-a făcut dar cumva ai apărut lângă mine mă prinzi brutal de umăr respiră îmi zici și toate vor fi bune respir respir flămând de viață și nimic nu…

– fantezie pe toate vocile, o cheie de roți și-o coardă dementă – viața se învață îmi spunea cineva pui burta pe carte și după câteva vieți de exercițiu vei trăi așa cum probabil ți-a fost scris de Dumnezeu dar asta-i o altă poveste să nu uiți există viață în tot și în toate așa cum există și-n moarte chiar hoașca de ea a pus deoparte pentru vremuri cumplite vremuri deșarte nu-i greu primul lucru pe care trebuie să-l înveți este cum să te întorci acasă din lumea de apoi bați cât poți cu pumnul în cer și ți se vor deschide cu zgomot în față și poartă și drumurile…

și-a băut timpul meticulos secundă cu secundă în cârciumi murdare cu zgomot și fum până nu i-a rămas nimic și-a cheltuit până și unghiile și harul dar mai ales femeile una câte una l-au găsit într-o dimineață lipit de o bancă în parc hainele îi erau ude și rupte în fâșii era doar piele şi doar păr mirosea greu a urină a alcool a medicamente şi spermă a om sărac și murdar l-au internat în spitalul municipal cu noi în salon mai întâi l-au spălat cu furtunul apoi l-au aruncat în fața ușii să ne ștergem pe el de câte ori vin să ne facă injecții asistentele își curăță pantofii…