îmi este greu să mă desprind mă prind de un gând şi trag de mâner până când se face iar noapte sau până când se face iar dimineaţă de fiecare dată în neliniştea mea în fiecare dimineață laşi deschisă uşa de la intrare să intre aerul rece intră și poştaşul până la urmă poate reușesc să-ți scriu un vers cu buzele tremurânde pe pleoape în restul zilei sunt prins într-o inefabilă uimire cu mâna pe clanţă – ce viață! din cuvintele care-mi plesnesc printre dinţi cu atâta candoare vor răsări sub tălpile tale flori albe care seamănă nefiresc cu păsările de brumă cusute de copii pe preşul de gumă, dansezi?…

nu îţi vine să crezi dar să știi că te-aş fi urmat oriunde mergând aplecat și bolborosind în barbă poeme așa am rămas uitat în casa de bolnavi lipită de mare desprinsă din fum ding-dang o secundă precară pe holurile reci fluturii hoinari săvârşesc dansul nunții până la epuizare uneori se sinucid lovindu-se de zid cu o frenezie teribilă şi greu de închipuit tot aici printre ace fiole și feșe asistentele blonde se înfrăţesc cu bolnavii firavi imobilizați în atele ni s-a promis o plimbare pe faleza de piatră pe care să mergem târând fiecare gândacul lui legat cu o sfoară sau atârnați de perfuzii în şir indian mergând cu…

îți voi ascunde în ochi un trandafir sălbatic iar spinii lui îți vor sfâșia privirea atât cât să-ți amintească doar că nu-i iubire fără durere că nu e moarte fără sărut și că ne pierdem mereu și sublim în nimicuri e ca și cum părul tău curgând în cascade s-ar aprinde brusc și ar lumina întunericul nopții ca un far ca o lumină năucitoare și buzele tale încremenite în rugă iar mie vai, ce pasăre neagră de pradă mi s-ar topi aripile în somn și aerul din piept mi s-ar topi și el oasele mele sângele meu carnea transformate într-o durere continuă tu ești dans nemișcat o statuie trupul tău…

mi se pare tot mai lung drumul de la o coastă la altă coastă și tot așa până la umăr apoi până-n călcâie cu trupul subțiat ca o părere și întors pe dos de un Dumnezeu morocănos de câte ori îl încearcă la schimbarea vremii reumatismul și junghiul perfid din oasele-i dumnezeiești și bătrâne între timp am devenit eroul străzii de la marginea orașului cu târfe multicolore sădite pe margine la umbra lor cresc ierburi înalte și poveşti abracadabrante care vor umple sigur cu poeme cărţile nescrise dar bolborosite la crâșmă de poeţii lunatici cu oftica în piept de zici că e o medalie lucioasă cineva a îngropat în mine…

fiinţele care trăiesc în somnul meu s-au schimbat, nu ştiu cum dar le-au crescut gheare şi colţi şi păr din când în când le mai ieşeau câte un os prin genunchii de sânge şi se mai auzeau respiraţia timpului şi ghilotinele de vină cum desprindeau universul dintre nove şi stele cu o singură tăiere de o parte lumină de alta întuneric noi rămâneam suspendaţi în noapte loviţi năprasnic de soartă alteori priveam prin ochiul calului mort întors cu migală înspre interior ca printr-un ochean cu lentile fantastice înfloreau ploile în nori şi cum stăteam călare amândoi pe un înger burtos cu breton sau cum hăcuiam cu unghiile cerul în disperarea…

de cum se lasă întunericul încep să tai drumuri în ochiul de sare șuvoi lacrimile ne plângeau ca niște bocitoare niciodată nu am înțeles de ce mă întrebai dacă știam că ochii tăi încă nu au văzut lumina că au fost atinși la naștere de îngeri cu aripa și s-au stins pentru și asta pentru că așa a fost scris într-o carte eu tăceam și dormeam mai departe cu capul lipit de subsuoară o, sânul tău stâng ca o pasăre măiastră care lumină? purtam în suflet atât de multă rană și o dragoste cruntă – de câte ori striveam lumina pietrelor mă clătinam și din mine cădeau fluturi. mai știi…

ai văzut cum ploaia deschidea acoperişurile roşii ca pe nişte ferestre şi cum se iveau ielele bătrâne dinspre copaci ca nişte lilieci şi cum zburau şi dansau într-un vârtej nebunesc până se deșirau şi se făceau ninsori pe noi dimineața ne găsea ascunşi în spatele casei îţi mai aminteşti cum am alungat într-o zi toți culegătorii de cioburi rătăciţi pe ulița noastră şi cum din lut am născut alți visători de data asta vânători de rouă și ce frică îmi e de atunci fără să știu de ce și câtă ură s-a tot strâns în pereţi sau în zidurile de ceaţă sau în mugurii beţi soare din livezi am și…

L-am crezut mai întâi nebun acolo un aiurit pe jumătate frumos pe jumătate cuminte umbla aşa prin lume cu felinarul aprins şi noaptea şi ziua la vânătoare de vise mai întâi le puşca apoi se așeza lejer în fotoliu și le privea şi ceaţa mereu era ceaţă când vâna şi ceaţa îi umplea ochii apoi îi intra pe o nară în suflet și se umfla ca un balon se făcea dimineaţă sau se făcea noapte și lua de la capăt vânătoarea lui zvăpăiată între timp am învățat despre ceaţa de noapte că e mult mai rea decât restul de ceaţă se lipea de tine de trebuia să te scuturi cel…

M-au internat acum mulți ani în spitalul municipal și de atunci sunt schingiuit de boală în unicul pat din camera cu gust amar și oarbă sunt fără de alinare și veşnic în păcat abia de câte-o moarte îmi mai întrerupe catalepsia în rest mai tot timpul o pasăre de fier îmi soarbe lumina mai levitează în somn zâmbind o asistentă blondă și-atât uite cum tresar a spaimă şi cum mă plâng cu murmur de buze chinuite de tâmplă sfâşiată spectacolul lugubru abia ce stă să-nceapă ce lungi litanii îmi spui acum la asfinţit şi prunii albi şi puri în carne mi-au înflorit ce bine-mi e acum când moartea-i moartă abia…

Ai fi putut să-mi fii femeie pe veci şi dor să porţi în pântec ai fi putut să fii fluture sinucigaş ai fi murit albastru din noi să ştii va rămâne doar vina și atât am vrut să te întreb câţi paşi trebuie frânți să te uit dar nu am putut îţi aduci aminte cât de înalt zburam cât mir și foc ni s-a prelins pe oase cât plâns am tânguit în noi şi câte altare am cioplit cu lacrimile noastre? în fiecare zi îți otrăveam buzele cu săruturi sărate și străine tu îmi smulgeai pană cu pană aripa mea de vină în șarpe m-am prefăcut și am desenat degrabă…