Petre Ioan Crețu

de cum se lasă întunericul încep să tai drumuri în ochiul de sare șuvoi lacrimile ne plângeau ca niște bocitoare niciodată nu am înțeles de ce mă întrebai dacă știam că ochii tăi încă nu au văzut lumina că au fost atinși la naștere de îngeri cu aripa și s-au stins pentru și asta pentru că așa a fost scris într-o carte eu tăceam și dormeam mai departe cu capul lipit de subsuoară o, sânul tău stâng ca o pasăre măiastră care lumină? purtam în suflet atât de multă rană și o dragoste cruntă – de câte ori striveam lumina pietrelor mă clătinam și din mine cădeau fluturi. mai știi…

ai văzut cum ploaia deschidea acoperişurile roşii ca pe nişte ferestre şi cum se iveau ielele bătrâne dinspre copaci ca nişte lilieci şi cum zburau şi dansau într-un vârtej nebunesc până se deșirau şi se făceau ninsori pe noi dimineața ne găsea ascunşi în spatele casei îţi mai aminteşti cum am alungat într-o zi toți culegătorii de cioburi rătăciţi pe ulița noastră şi cum din lut am născut alți visători de data asta vânători de rouă și ce frică îmi e de atunci fără să știu de ce și câtă ură s-a tot strâns în pereţi sau în zidurile de ceaţă sau în mugurii beţi soare din livezi am și…

M-au internat acum mulți ani în spitalul municipal și de atunci sunt schingiuit de boală în unicul pat din camera cu gust amar și oarbă sunt fără de alinare și veşnic în păcat abia de câte-o moarte îmi mai întrerupe catalepsia în rest mai tot timpul o pasăre de fier îmi soarbe lumina mai levitează în somn zâmbind o asistentă blondă și-atât uite cum tresar a spaimă şi cum mă plâng cu murmur de buze chinuite de tâmplă sfâşiată spectacolul lugubru abia ce stă să-nceapă ce lungi litanii îmi spui acum la asfinţit şi prunii albi şi puri în carne mi-au înflorit ce bine-mi e acum când moartea-i moartă abia…

„Eu întorc ulcica/ Şi ulcica întoarce vatra/ Şi vatra întoarce soba/ Şi soba întoarce grinzile cu horna/ Şi grinzile întorc podelele Leaţurile şi şindrilele,/ Şindrilele întorc crângurile/ Şi crângurile întorc pe Sfântu Spiridon/ Şi pe Sânziene Şi Maica Domnului/ Să întoarcă inimile celor împricinaţi Unul asupra altuia/ Cu cugetele Şi cu dragostea/ Să se împăciuiască!” (Descântec de dragoste)   îmbrățișați suntem o parte de divinitate o fărâmă din carnea lui Dumnezeu de fiecare dată ne înălțăm pătimași până când ni se termină aerul și ne sufocăm de cele mai multe ori ne minunăm și ne dezbrăcăm cuminți de aripi le așezăm cu grijă într-o carte după care desenăm în suflet…

mai întâi am construit un zid în jurul meu un zid înalt de piatră şi am sperat să te uit dar toate pasările care treceau peste zid purtau numele tău pe aripi şi mă durea şi plângeam şi desenam cu creta pe zid fiecare gând fiecare tu am umplut zidul cu desene şi zidul în loc să se îngroaşe parcă se subţia când am terminat creta am continuat să desenez cu carnea de pe degete cu sângele din mine şi toată ura cu înverşunare nebună până când s-a ros toată carnea oasele degetelor roase şi ele de zid au fost luate de vânt şi răspândite în zare şi ele se…

De n-ai fi fost tu, ar fi trebuit să uit să mă mai nasc. Aş fi fost pierdut și aş fi trăit departe de tine, singur al nimănui De n-ai fi fost tu, vânt m-aș fi făcut să te caut de n-ai fi fost te-aș fi inventat ca pe o mașină cu aburi înainte să mă nasc Dumnezeu mi-a sădit mai întâi iubirea pentru tine în suflet, m-a scăldat în lumină şi m-a trimis la tine, dar m-am rătăcit m-am tot rătăcit până m-am pierdut la mama în pântec apoi dintr-o întâmplare ne-am cunoscut şi m-am îndrăgostit de tine, fără să vreau, fără să ştiu. Neştiute, sufletele noastre cumva s-au…

– alt experiment la fel de nereușit – de fiecare dată când deschideai fereastra trecea prin sufragerie nepăsător tramvaiul doișpe zdrăngănind din tablele ruginite cu geamurile sparte murdare boțite (în tinerețe tramvaiul a fost tanc mândru cu șenile și creste) și de fiecare dată lustra începea să tremure lustra aia cumpărată de ai tăi din magazinul sătesc cumpărată la pachet cu o lampă cu fitil cu oglindă și toartă când închizi fereastra se face liniște la loc și avem impresia că am murit fără veste mai toată ziua stăm în bucătărie bem cafea și fumăm țigări proaste sorry am uitat că nu mai fumez nu sunt eu cel care trage…

aș putea să-mi imaginez o fortăreață înconjurată de un șanț plin de flegme și unde multe nunți se vor întâmpla fiecare cu întunericul lor nuntașii se vor ascunde în mine și le voi simți durerea și focul din carne din oase din sânge într-un târziu vor flutura și se vor preface în îngeri îmi închipuiam că va veni timpul când voi putea schimba în profit întunericul pe lumină și că voi străluci de unul singur în isteria ce mă va cuprinde și unde îmi voi tăia venele apoi cu sângele gâlgâind din braț voi râde în hohote voi plânge câtă suferință poate duce Pic cu el se minunau vecinii știu…

unde în fața femeilor Pic își scoate pălăria abia după aceea își dă nădragii jos iar bucuria lui era imensă iubea altfel femeile cumva iar dorința cărnii aproape lipsea sufletul lui doar cenușă poate doar poetul din el era viu poate dar și el de la o vreme a cedat și-a dus talentul în munți și după un timp, alt timp a urmat mai crâncen corabia lui fără timonă a tot rătăcit nicicând ancorată nicicând fără vânt fantomă în ceață rătăcind spre nicio țintă spre nicio măiastră doar apă doar zâne bătrâne ridate mănunchiuri de raze tainicul rit misterul cântării etern visătoare adânc îngropată în palide viori în lumea lui,…

prima dragoste s-a întâmplat într-o vară august șaptezeci și patru după moartea stupidă a Mariei o fată frumoasă de optâşpe ani port și acum în suflet durerea tânjirea după ea revelația luminii pierdute realitatea crudă că n-am să-i mai simt respirația fierbinte pe umăr în palmă sânii mici abia înmuguriți gândul flămând femeie întâmplată plutind și ea se întrupa în mine pe furiș ca și cum deja se aprobase să fiu călătorul dintre lumi sperând până la sânge că ne vom regăsi soarele picura doar apă de ploaie parșiv ce festin miroseam a frică miroseam a vin până adormea și noi exaltam ca și cum moartea ne-ar fi murmurat cuvinte…