Ceasornicarul

Odată-n an, sau chiar mai rar,
Îl caut pe ceasornicar.
Și nu mi-e drumul în zadar:
Lăsați-l – zice – că-l repar.
Dar eu demult stau ca pe jar.
Zău, nu am timp – grăbit sunt foc.
Te rog, repară-mi-l pe loc.

El scoate dintr-un galantar
O trusă cu instrumentar,
Își pune-un fel de ochelar
Și meșterește un minut
Spunîndu-mi, gata, l-am făcut.

Am observat ceva bizar
Privindu-l pe ceasornicar:
Mă uit la frunte și la dește
Și văd că nu îmbătrînește,
Iar fiecare rid la el
De trei decenii e la fel.

Chiar părul astfel grizonat
De zeci de ani e neschimbat.
Nu pare nici mai cocoșat,
Nici dinții nu i s-au stricat –
Același alb imaculat.

Odată-am prins a-l întreba:
De cînd te știu de dumneata?
Și mi-a răspuns cum se cuvine:
De când te știu și eu pe tine.

Dar, lucru, neobișnuit,
De cînd îl caut, negreșit
Odată-n an, cum am vorbit,
Nici eu n-am mai îmbătrînit.
Oglinda-n orice dimineață
Parcă-mi arat-aceeași față.

Ieri, răsfoind niște ziare,
Văd că nevastă-mea tresare
Și-mi zice, arătînd ziarul:
Vezi? A murit ceasornicarul.

(Ceasornicarul – Horia Gârbea
din volumul Celălalt țărm, 2017)