Cronică la carte de poezie „Banshee sau revolta piciorului de lemn” – Raluca FARAON

Petre Ioan Crețu prezintă în volumul Banshee sau revolta piciorului de lemn, apărut la Editura Neuma în 2021, o combinație interesantă de poeme în proză în prima parte, care dă numele volumului, traversată de ilustrații sugestive, și poezii în vers alb, în partea a doua (no man’s land și / sau caietele roz ale eremitului de bună-credință și trist),mai puțin unitară față de prima, dar cu aspecte inedite, în special pastișe după Nichita Stănescu, Topârceanu, vag, Arghezi, textualiști și chiar folclor al copiilor. Deși este o carte bogată în texte lungi, consistente, care pot obosi dacă volumul este citit pe nerăsuflate (se recomandă pauza meditativă măcar între cele două părți), poezia lui Petre Ioan Crețu se dovedește impecabilă însă prin stilul nervos, alternând cu fragmente ludice, ironice, prin fantazarea onirică, amestecul de prozaic și lirism intimist, prin jonglarea deșteaptă cu toate resursele lexicale ale limbajului ce devine complex, ca o spirală de sensuri uitate, redescoperite prin imagini cromatice (predomină culorile mov, roz, verde), auditive și jocuri de cuvinte.

Cartea propune, în principal, tema dragostei, cu un arsenal variat de tonalități afective: tânguitoare, elegiace, ironice, jucăușe, camaraderești, dar asta doar pentru a ascunde, subtil, o criză a identității: mi se întâmplă prea des să uit cine sunt mă simt/ străin în trupul unui alt străin care la rândul lui se/ simte străin; nimic nu compensează pierderea subită a identității numai recunosc decât acele spații rele ale memoriei pline de venin și blesteme ciocane de sânge îmi bat în tâmplă îmi vine să urlu dar nu mai am glas. Discursul liric (pregnant subiectiv, în ciuda adresării: iubitei, lui Dumnezeu, unui înger prezentat mai mereu într-o variantă înduioșătoare, de film neorealist italian) te obligă să intri în sufletul și mintea unui Don Quijote care glisează între idealism și abia trezirea la realitate, un ins vulnerabil, sensibil, care conștientizează ca prin vis boala, bătrânețea și moartea imanentă: mă retrăgeam rușinat în mine și îmi trăgeam/ febril pielea de pe mâini pe picioare/ în speranța că/ voi renaște puțin înainte de asfințit.

Piciorul de  lemn, care este motivul central în poemele în proză (reluat o singură dată în partea a doua sau sugerat ludic prin prezența unui câine șchiop ori prin imaginea unor bolnavi în sanatoriu care țopăie într-un picior), oferă un dramatism reținut, prilej de fantazare metaforică, accentuând singurătatea existențială, dar și căutarea identitară de profunzime: mi-am tăiat deja aripile și/ le-am prins de piciorul de lemn și îi voi da drumul/ să zboare fix cu cinci minute înainte să numai fiu. În cheie metatextuală, poate fi o metaforă-simbol al drumului sinuos de la inspirație la creația scrisă, ce aparține cititorilor: tarabele unde se vând aripi și/ picioare din lemn frumos lustruite și date cu ceară.

De la alungarea din rai și până la pandemia din zilele noastre s-a scurs istoria umanității. Petre Ioan Crețu face referiri la ambele cu o seninătate înduioșătoare, ca și cum vocea mărturisitoare ar fi memoria acestei umanități, prinsă între aceleași dileme existențiale eterne: pierderea inocenței copilăriei, trăirea din plin a vieții, căutarea perechii, teama în fața morții, a sfârșitului fără sens, de unde și nevoia de a scrie, chiar dacă această nevoie presupune confruntarea cu dureri fizice sau sufletești de nesuportat. Cartea lui Petre Ioan Crețu este o mărturie a unei trăiri intense, scrisă cu siguranța și talentul unui poet de mare forță.