Descumpănire sau despre neființa care își caută rostul și-un trup

într-o dimineață
m-am trezit
cu senzația că sunt
umbra propriului trup
și nu știam cum
să mă port
altădată simțeam
că sunt neființă
și că trebuie să-mi caut
rostul și un trup
dar de cele mai multe ori
simțeam că
nu mai am timp
și că mă sufoc
și că mă duc

privește și tu iubito
cum se surpă
timpul haotic
și lichid mai ales
între ziua de ieri
și ziua care
nu va mai venii
și nu înțeleg de ce
când mă trezesc
dimineața
nu e niciodată mâine
și niciodată târziu
deși mereu
e numai ieri
ziua în care
m-am uitat pustiit
singur și ferecat
în mreje de mătase
și lanțuri

cred că sunt deja
captiv în moarte
și încă nu știu
în fiecare zi merg
pe aceleași drumuri
pe care am mai trecut
ating aceleași obiecte
pe care le-am mai atins
simt aceleași mirosuri
pe care le-am mai simțit
și dorm același vis
noapte de noapte
și dacă m-am dus
m-am dus și atât

dar dacă sunt umbra
unui corp străin
sau dacă sunt
o falsă realitate
o biată neființă
căutându-și rostul
și un trup?

mă mai știi, iubito?