Despre singurătate atât de banal și despre un tonomat bolnav

– experiment la o singură voce și un hidrant roz –

în mine crește moartea pe furiș
ca nu cumva să mă prind
totuși înainte să dorm
îi fac semne cu mâna
nu mă vede
continui să dau din mâini
până se plictisește și…
și ducă-se-pe-pustii

să recapitulăm
tu, singură într-un colț
eu singur în celălalt colț
al încăperii din noi
apoi trecem
din camera care se crede bărbat
în camera care este femeie
luăm toate camerele la rând
până la camera de apoi
urmează camera de apoi
cu ușă pe stânga
strigă vexat un înger
între timp noi devenisem
ceva vâscos și albicios
ca o ceață de iarnă
apoi treceam prin geam
ne loveam de pereți
și reveneam mult mai vioi
fără să înțelegem și de ce
era modul nostru
de a ne simți deștepți
și speciali mai ales

când facem dragoste derapăm
de fapt singurătatea ta se dă
ca pe tobogan
peste singurătatea mea
până la orgasm
după care îți iei
singurătatea de braț
și fumați o țigară pe balcon
eu și singurătatea mea
ne luăm de mână și fluturăm
de fapt doar eu dau
din mâini fără vreun rost
apoi toți patru mergem
să dansăm blues și să ne îmbătăm
la barul din sat
care are într-un colț
un hidrant roz
și lângă el e un tonomat
bătrân și bolnav

când se face întuneric ne ia cu frig
glisăm pe rând unul în celălalt
până ne încălzim
apoi bem vodcă și bere la halbă
dintr-odată mie îmi crește în cap
o casă de lut
ție îți cresc o mie de brațe
pe care le încolăcești
pe trupul meu
pe trupul meu de carne
pe trupul meu de lut
îți mai cresc și o mie de sâni –
o, ai sâni peste tot –
încerc să-i mângâi
și nu știu de unde să încep
de ciudă mâinile mele
se înfig în pereți
și se fac totuna cu albul
cu varul
și cu tristețea din uși
bucuros deschid un zid
și mă culc
somn bun somn bun

uneori răzuiesc varul
și mă uit în zid
nu-i nimeni în el
plecasem demult