Poezie

Despre singurătate cumva


îmi place să-mi ascult
paşii târşiţi pe nisipul ud
în drumul meu spre trecut
fără dorință aproape durut
doar bântuit de îngeri plăpânzi
care sunt de cele mai multe ori
chinuiți de sete, cu aripile moi
uneori se aud și îngerii damnați
cu semnul copitei în frunte
cei trei frați

mă rog strig din toți rărunchi
Doamne, crucifică acest trup
apoi ia-l de mână și du-l în mormânt
și nici până azi nu m-a dus

în adâncul meu de fluture de mă cauți
vei vedea că încă mai sunt
dar vei vedea și cum vântul
în zadar netezește spaţiile dintre noi
continuăm să ne îndepărtăm
unul de altul grăbiţi
probabil, stă în firea noastră
sau poate aşa ne este scris
să murim singuri și triști
să ne zdrobim violent de caldarâm
zborul abia îndrăznit

în noi se află un om
apoi urmează la rând un zbor
o renunţare un dor
şi pustiu și întuneric și frică
ne umple golul de nesomn


 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.