Atelier,  Poezie

Destrămare

niciodată nu am să înțeleg
de ce mă rătăceam
de mine
noapte de noapte
ca într-un sfârșit
să dau de noi
speriați
cu privirile destrămate
în colțul unor amintiri
târzii, uitate
un cuib de întuneric amestecat
cu praf
eșecurile noastre

unde
doar mirosul tău mai era viu
miros de iasomie crudă
îți mai amintești
cum ne bântuiau umbrele
și cum nu mai știam
să ne ținem de mână
și cum înstrăinați deja
ne supăra orice urmă
impură
neobișnuit de lumească
și câtă ură
creștea în noi
și tot fugeam înspăimântați
ca nu cumva
să ne prindem din urmă

apoi pâlcul acela de fluturi
buimaci, lovindu-se de lună
uneori de zidurile crescute-n noi
secundă cu secundă
nici nu mai știm
câte focuri am stins
neîndurători
și nici nu am simțit
iarna târzie
cum deja troienește în noi
uitare amară și sălcie

2 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Scroll Up