Poezie

Doi ca şi unul


frigul de pe umeri mă doare
în ochi putrezesc corăbii imaginare
în timp ce îmi învăţ genunchii să zboare
înalt îmbătrânit timpuriu
uf, atâta candoare renunţări
şi peste piele am o altă piele
de şarpe verzuie
şi ea strălucește în nopţile târzii

parcă eram un coşmar decupat
din visul despre un măr şi un şarpe
şi o grădină pierdută
Pic primul om născut dintr-o șoaptă

apoi apăreai tu dintre umbre
la marginea oraşului plin de beţivi
cu trotuarele în formă de spirală
în trepte
cu ferestre îngălbenite de soare
cu uşi verzi şi-o dungă albastră
arcuită pe bolţi
sus cresc grădini de lumini
cu îngeri firavi şi păsări gălbui
orașul nu se mai deschidea
portarul se încuiase pe sine cu cheia

aveai luna strivită pe sâni
şi Calea Lactee pe buze
minţeai atât de frumos în poeme
despre feciori de împărați
despre ilene şi zâne bătrâne

îmi place cum stai lipită
pe partea dinspre interior
a cuvintelor
între păcat şi tăcere
născută cumva în gândul meu
femeie divină

cuvintele rămâneau uitate în noi
înfășurate subtil în tăcere
se auzeau doar foşnetul
frunzelor uscate
pe duşumeaua de brad

zi de zi creştea în noi dimineaţa
moale pufoasă
de bucurie copilăream puţin
apoi ne despărţeam
şi trăiam tot ce ni s-a scris
orbecăiam în jurul
a ceea ce am fi putut fi
până se face iar dimineaţă
şi mai copilăream puţin
niciodată nu mi-a fost mai dor ca acum
nici nu mai știu de ce cine sau cum

— dacă tot nu mă vrei de ce mă mai strigi?


 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.