Femeia futută perfect

Fiindcă Florin Iaru, după atât amar de vreme a publicat un volum de poezie și acest articol nu se vrea o cronică a cărții. Nici nu mă văd în stare. Apoi reacțiile mele s-ar putea să fie o problemă de gust. Cum e normal ca la 65 de ani „metabolismul” meu să nu mai fie la fel de vioi ca la 30 de ani 😛
Fiindcă Florin Iaru este un poet foarte bun din generația mea (e născut ca și mine în 1954), optzecist de seamă, chiar printre remarcații domnului Manolescu în „Cenaclul de luni”.
Fiindcă cu greu am putut face rost în 82 de volumul colectiv „Aer cu diamante”, unde mi-a plăcut foarte mult Ion Stratan și Florin Iaru și nu mi-a plăcut neam Mircea Cărtărerscu.
Fiindcă poezia lui Iaru „Dusîntors” (din volumul „Jos realitatea!”, Editura Paralela 45, Pitești, 2019) îmi place și mi se pare a fi o poezie bună, versurile „Iar cînd se întinde, gemînd, /o mică bășină alină așternuturile.” sunt chiar gingașe. Dar un singur vers, unul singur să mă facă să-mi pară rău că am citit-o și credeți-mă că nu sunt vreun pudibond, nici fals pudibond (pudilondoc cum zice maestrul Emil Brumaru) și nu mă cred a fi un habarnist /pafarist (fie-mi iertate licențele), dar nu realizez care ar fi răspunsul și nici nu mă îmbăt cu apă rece, cum că-l voi putea afla curând (astfel de întrebări s-au pus încă de la începuturile poeziei).
Fiindcă nu știu cât de jos este pragul care desparte literatura de scabrozitate și fiindcă vreau să provoc o discuție serioasă despre alunecarea și a poeziei în vulgar (proza a sărit de foarte mult timp pârleazul)
Fiindcă am găsit am găsit în acest volum și poezia „Poetul și numai poetul” și tare mi-a plăcut și am s-o reproduc și pe această pagină:

„Hai cu poetul la deal,/cu versurile lui mici/care se-ascund, sperioase, la marginea drumului,/printre bălării./Însă poetul e atît de dus,/că nu vede nici carul, nici osia, nici roțile poemului./Se vede numai pe sine./El urcă dealul poetic ducînd în brațe,/ca pe un giuvaer,/propria persoană./Pietrele îl imploră în cor?/- Adună-ne și pe noi în versurile tale geniale!/Mărăcininii, pîrîul, PET-urile, coțofenele îl lingușesc:/- Maestre, îngăduie-ne să locuim pe vecie/în versurile tale!/Luna însăși, regină a nopții, moartă, se face mică:/- Bagă-mă și pe mine în seamă./Universul deschide peste capul lui o pîlnie de stele./- Dă-mi voie să exist odată cu tine, geniule!/Dar poetul trage îndîrjit carul liric la deal/și nu vrea să audă nimic./Urechile-i sînt pline de propriile cuvinte,/gîndurile-i se minunează de faptul că el există./Cînd ajunge pe culme, e liniște,/iar el, cu deștul la tîmplă,/e singur singurel./E împăcat, e fericit, e împlinit, e genial./Și singur, pentru că gloria nu cîntă.”

Fiindcă „realitatea” lui Iaru este altceva (în niciun caz banalul „cu susul în jos”) și acest lucru incintă și place unuia ca mine, de fapt eu sunt cel cu susul în jos sau întors pe dos.
E drept că nu putem să-l comparăm pe Iaru cu Emil Brumaru (un alt poet de seamă al literaturii noastre căzut în „patima senzualității” cu orice preț), unde doar citarea unui titlu („Băga-mi-aș pula-n gâtul tău, iubito..) din volumul „Povestea boiernașului de țară și a fecioarei cu lindic zglobiu” îmi pare a fi mai multă pornografie decât într-o întreagă carte /revistă pentru adulți.

Dusîntors

Ea coboară din pat.
Cu vîrgul degetelor de la picioare
atinge podeaua rece
și podeaua se înfioară.
Apoi pleacă la baie, goală, perfectă,
cu sînii în vînt,
futută perfect.
A fost prima noapte și eu nu mai încap de fericire,
în patul cu miros înțepător.
Cînd se întoarce,
e înfofolită în capot,
părul decolorat e o claie de fîn,
picioarele cu tîrlici sînt un monument de varice,
Iar cînd se întinde, gemînd,
o mică bășină alină așternuturile.

Dacă închid ochii (oho, i-am închis),
sînt iar tînăr ca păsările cerului și
ea încă se gîndește dacă merită să-și părăsească fericirea călduță a primei nopți
pentru a merge la baie.

          Nu am rezistat și am postat poezia care-i dă numele volumului:

Jos realitatea!
Printre poezii-furculițe, poezii-pocnitori, poezia-cetății –
poezia-supozitor alunecă mîngîietor de ușor!
În loc să îmbrățișezi, în loc să-ți desfaci picioarele larg
să intre carnea, cu toată plăcerea, să sudui, să fuți,
tu violezi cartea de bucate! Sta-ți-ar în gîți!
Limba ta-i un cui. Un mîner. Ba-i o toartă.
Nu mai contează ce spui, fă-o cu artă!
Creier de cerneală pe sugativa-mbîcsită.
Cine linge prospectul alunecos al erecției pe sine se scapă.
Tu-i mama ei de hîrtie boțită!
Țipetele grase – graffiti mînjite de rapsozi populari.
Țipete rotunjite cu sprayul pe mur!
Țipetele – pe înțelesul gras al poporului –
îți îndeasă manuscrise grase, ca pe mînă, în cur.
Cînd luna se schimonosește la mine
tăind din realitate omuleți de carton presat,
eu îmi șterg pressepapierul de sexul tău imprimat…
Poezia e o rețetă de slăbit. Arta e în slujba umanității.
Un vers e foarte folositor dacă se reproduce orbește!
Tot ce se poate scrie e deja vîndut, ambalat, ștampilat:
limbă de hîrtie, sex creponat, buci de carton gofrat
orgasm în celofan cu aromă de pește.

Iar viața se spală pe mîini de tot ce citește.

Jos realitatea / Căci s-a prostituat!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *