Flavia Adam: Nici măcar în poezie nu e totul roz

În revista Neuma nr.9-10/2023, doamna Flavia Adam a publicat o cronică deosebită despre noul meu volum de versuri Blues pentru un hidrant roz. Îi mulțumesc foarte mult pentru acest demers, sărut-mâna Doamnă!

Între ceea ce doar pare să se și ceea ce se întâmplă cu ade­vărat, există, uneori, o peliculă atât de fină și de fragilă, încât cu greu poate fi identificată. De o parte și de cealaltă a unei astfel de granițe, tinde să se situeze și dis­cursul liric al lui Petre Ioan Crețu. din noul său volum, Blues pentru un hidrant roz, un discurs pe cât de natural și aparent vero­simil, pe atât de ancorat într-o realitate ce nu poate fi negată, dar nici confirmată, ci, mal degrabă, plasată într-un univers para­lei, în care totul devine posibil șl tangibil.

O poezie pe care autorul însuși o definește ca fiind un eseu despre tristețe, nepri­hănite, ură și blues, o poezie care încătu­șează și descătușează, după bunul plac, resortul interior atât de necesar călătoriei spre sine, o poezie ancorată între doi stâlpi contextuali, reprezentați de hidrantul roz șl de vechiul tonomat din cârciuma satului, o poezie asezonată cu fum de țigară șl dure­re învelită în aburi de alcool, o poezie îne­cată în propria tristețe, dar renăscută din cenușă, asemenea păsării Phoenix, o poe­zie ca o furtună pe mare, după care, brusc, coboară o liniște de mormânt, o poezie care se evidențiază prin fluența emoției și prin acuratețea firului narativ, este ceea ce întâmpină cititorul, încă de la primele pagini.

Deseori, poeților li se impută o anumită doză de tristețe, o melancolie despre care se spune că ar face parte din structura lor emoțională, fiind, în mare măsură, benefică actului de creație. Nici autorul de față nu face notă discordantă, dovadă fiind chiar afirmația din prima parte a volumului: de­spre tristețe nu poți scrie decât din interiorul ei (Un altfel de eseu despre tristețe, neprihănire, ură șl bluesul meu despre un hidrant roz, dar șl despre cascada transcendenței, acceptare și înțelegere). Așadar, este nevoie ca tristețea să inunde, să copleșească ființa, să o acapareze, să o umple, să o posede, să o sufoce, să o subjuge într-o așa măsură, încât lupta pentru supraviețuire să devină subordonată luptei pentru autocunoaștere, iar vârsta înțelep­ciunii să primeze vârstei biologice.

Conținutul volumului nu face decât să confirme supozițiile anterioare. Într-un co­tidian în care totul este insipid și anost și viața e departe de a fi una roz, cârciuma se transformă în acel loc magic, în care im­posibilul devine posibil șl delimitarea din­tre închipuire și realitate este suficient de vagă încât să permită desfășurarea unor în­tâmplări fantastice și derularea unor emoții intens vascularizate. Un topos în care oa­menii se întâlnesc pentru a-și împărtăși gândurile, ideile, bucuriile sau, dimpotrivă, pentru a-și îneca amarul în alcool, o supra­față aparent comună, dar în care, cu totul neașteptat, tronează hidrantul acoperit de hârtie roz și tonomatul generator de blues, detalii care scot din anonimat banala cârci­umă, reprezintă suprafața ideală pe cate au­torul o alege pentru a lansa mirajul poveștii, pentru a dărui suflare întâm­ple personajelor sale și pentru a le anima, asemenea unui maestru păpușar: întuneric scrum bere/ și eu de­cupând cu arătătorul siluete de femeie/ (…) o. cum mai viermuiau printre mese/ femeile din fum de țigară/ (…) fum scrum bere apoi eu de­cupând cu arătătorul/ siluetele halbelor de bere/ și luna cum plonja de ciudă în ele/ (…) și toate aceste imagini/ adunate în pântec cu trudă/ și cu râvnă de bețiv vor dispărea/ vor dispărea cum în ceață/ se pierde puiul de om (Hidrantul acoperit cu hârtie roz șl-o halbă de bere).

Elementele înserate în text sunt ele însele unele care pot învălui raționalul în irațional, care pot contribui la apariția stării de confuzie: fumul, țigările rulate, aburii, berea, vodca, romul, rachiul, alcoolul ieftin, ceața, întunericul, luna, dansul, gândul be­țiv, oglinda murdară, somnul, luna beată, bețivii, casa posedată, portalul, îngerii etc. Astfel, călcând într-o cârciumă ca oricare alta chiar la intrare în sat/ și care văzută din afară nu spune nimic trecătorului, străjuit de hidrantul învelit in hârtie roz și stropit cu rom, poetul trăiește experiențe inedite: creează femei care roiesc în jurul său, dansează cu moartea șl o determină să se rușineze, bea cot la cot cu Adam, când acesta încearcă să-i creștineze pe bețivii satului, asistă chiar șl la apariția hidrantului, care este lăsat zălog de trei îngeri care au băut la bar, dar nu au avut cu ce să achite consumația (Cârciuma cu frunze jumătate roz jumătate albastre).

Imaginea jumătății feminine este una contemplativă, idilică, episoadele de amor par desprinse tocmai din acea viață roz in­existentă în ritualul zilnic: încerc să pun în cuvinte bătăile inimii/ în timp ce urc pe muntele sânilor tăi/ (…) un gând cu tine face cât/ toate cărțile citite de mine până acum. Florile de cireș, atât de vremelnicele flori, ajung, purtate de vânt printre stele, acolo unde omul, în nimicnicia sa, doar cu gân­dul poale ajunge, apoi se întorc în punctul în care totul a luat naștere, hidrantul din bar, spre uimirea tuturor: se miră și păsările se miră și câinii/ ne mirăm toți/ iar în ferestre se aud tăcând asurzitor/ câmpiile plutitoare/ (…) și deodată picioarele tale se lungesc/ neînchipuit de mult se lungesc/ și-ți ajung până la subsuoară (Un poem bramburit despre feți frumoși bărboși și păsări de­sculțe). Alteori, autorul, iubita sa și moartea sunt protagoniștii unul triunghi amoros tulburat de o voce căprui și încheiat tot la deja celebra cârciumă: o sticlă de vodcă băiete și dă drumul la tonomat/ de data asta am vrut Tennessee Whiskey/ dată ta maxim am țipat/ apoi tonomatul ca un perete de apă/ uite cum plouă muzica iui toată (Poate Ten­nessee Whiskey dar vine o vreme…).

Deținând un portofoliu al imaginarului pe cât de amplu, pe atât de neașteptat. Petre Ioan Crețu este, în egală măsură, pro­tagonistul unui transfer de închipuiri luxu­riante, coșmaruri cu final fericit, angoase înspăimântătoare, povești de dragoste sau scenarii apocaliptice, aruncându-și per­sonajele dintr-o lume în alta, prin inter­mediul portalului din cârciuma înfrunzită jumătate roz jumătate cuminte, cu hidrant roz și tonomat, în care se aude mereu ace­lași și același blues/ ca un glonț de aer de nicăieri, răvășind liniștea (Dans, mah­mureală, blues și o herghelie nărăvașă). Și chiar dacă nu i-a fost dat să se nască zeu, așa cum mereu a visat – dacă mi s-ar fi dat de ales/ cel mai mult mi-aș fi dorit să fiu zeu – Divinitatea i-a dăruit un lucru de preț: poezia (Blues pentru câinii care îmi sfâșie urma).