Forgive me Father ‘cause tomorrow I will sin! (XXXII)

(Fragment din romanul „ADHD. Fântâna – Jurnalul pe de-a-ndoaselea al unui păcătos”)

Mai este casă pe Caisului doi? Casa unde m-am născut, întreb cât pot de tare lumea risipită peste tot lumea grăbită de obicei, lumea trecătoare, casa era oarecum acolo era bătrână aplecată într-o rână și tremurătoare iar mie îmi era frică să privesc dincolo de ea să privesc în zare.

De când ai plecat cred că la nicio săptămână casa părintească m-a locuit ea pe mine și acum mă apasă de mor pe ceafă pe umeri acoperișul ei greu din țiglă și din păsări și abia de mai respir prin ferestrele deschise în pieptul meu pieptul plin de păienjeni și păr cărunt și tare îmi e frică ca nu cumva furtuna să-i spargă geamurile ca anul trecut când a smuls și hornul de pe  coamă horn care apoi a căzut exact pe piciorul meu stâng de am stat cu el în ghips toată vara și toată toamna aproape șase luni, până să-mi rup piciorul mai mă duceam cu casa târâș în mine duminica la biserică apoi la cimitir la mormântul lui mama unde îi aprindeam o lumânare și asta mă umplea de fericire și lacrimi dar cel mai mult m-am bucurat pentru faptul că vrăbiile nu s-au speriat și nici nu și-au mutat cuiburile stau agățate cumva de mine pe la subsuori uite în primăvară au venit și doi rândunei și și-au făcut cuib sub pleoapa ochiului drept am înțeles că mai vor construi un al cuib sub pleoapa celuilalt ochi pentru puii ce se vor naște curând iar cucii prieteni mă mai vizitează din când în când și stăm de vorbă ziua întreagă și vreau nu vreau stau cât e ziua de lungă în grădină pe șezlong să se bucure și păsările de soare și de aer cu miros frumos citesc fumez beau bere și vodcă sau mă scarpin cu o tijă pe sub ghipsul gros apoi când se lasă seara ne ducem toți la culcare care de care mai obosit nu m-aș plânge nici de monotonia zilei nici că de cele mai multe ori înțepenesc dar casa se simte în mine tot mai grea și mai bolnavă cum nu cred să mai fi fost mai ales când plouă și se umflă pereții din pământ bulgărit de multe ori noaptea mă trezesc speriat din somn și mă întreb mereu dacă mai există casa dacă nu a murit căci nici nu știu ce voi face unde am să o îngrop și singurul răspuns care să țină câtuși de puțin e că va trebui să mor și eu odată cu casa nu înainte să-mi sap groapa pentru amândoi la temelia casei dar până atunci va trebui cumva să anunț păsările din mine că urmează să mor și să-și mute cuiburile și puii în alt loc mult mai tânăr și mai sănătos.