Fotografia ultimei respirații… în doi

abia ajuns în orașul tău te-am văzut din prima
stăteai așa cu singurătatea la vedere
cu ochii tumefiați căprui și cu pleoapele căzute
orbitele lor păreau niște scorburi
pline de frunze și amintiri
toți te ocoleau speriați și nu știai de ce

am fost nevoit să-ți învăț
gândurile toate pe de rost
să-ți ridic cuvintele
și să le înalț ca pe niște biserici
cred că nici nu știai că sunt singurul
care vedea în fereastră
cum trupul tău prindea aripi
și cum înflorea
ca o floare albă și nevinovată

visele noastre
s-au îngemănat înainte de vreme
așa că s-au îmbolnăvit toate a păcat
iar lemnul ferestrei
ți s-a înfipt adânc în carne și ai oftat
te simțeam nefericită
și pierdută într-un timp ireal

atunci am simțit
cum dragostea mea pentru tine
se scurgea încet pe sub piele
ca o corabie stingheră
apoi printre degetele reci
și într-un sfârșit
să te apropii de mine tiptil
m-ai îmbrățișat
și mi-ai șoptit la ureche
a venit timpul
timpul ultimului strop de aer
ultimul sărut
ultima clipă învinețită de frig
și parcă niciodată
nu mi-a fost mai dor ca acum
de noi
ne-am luat de mână
palmele noastre străvezii
și ne-am culcat cuminți
în mormântul strâmt și stupid
și nimeni nu știe
pe unde am ajuns