Câmpia în genunchi,  Critică & recenzii

Furtuna de foc


            Natura adună la un loc toate splendorile pământului, tulburând spiritele cu iluzii. Să învăţăm de la flăcările cerului ce este apusul, de la mare cum se pierd valurile, de la Bărăgan cum trimite pârjol spre candoarea sufletului, și, de la Petre Ioan Crețu, cum să iubim câmpia. Poetul s-a confundat pe el însuși cu acest spațiu, împovărându-se cu formele, culorile și trăirile lui și ale semenilor.
             Acest „frumos nebun” al odelor lirice închinate iubirii sale – suprema câmpie a Bărăganului – continuatorul altor renumiți scriitori, Panait Istrati, Fănuș Neagu sau Marin Lupșanu, consideră  spațiul câmpenesc mamă a pământului din care s-a plămădit, amantă, miraj sau genune de sfârșit: tărâmul universului. În cartea sa, Câmpia în genunchi,  a prins aceste sentimente, răsfirate prin iureșul existențial, cu teamă sau cu bucurie, cu desfătare lirică și cu înaltă măiestrie. După ce a colindat rebel prin lume, la maturitate poetică s-a întors spre rădăcini, printre ciulini chinuitori, pentru a-și face datoria, a îngenuncheat și a cântat nesfârșita sa iubire, ca un lup singuratic în preerie. Niciunde nu găsești atâta transfigurare poetică, atâta feerie amestecată cu durere, atâta roșu în maci, împrăștiind savoare și farmec, puterea de a se evapora, apoi, până în versul următor,  să ia formă de cruci.
           Sensul cuvintelor cuprinde însuşi misterul lor, fantezia metaforelor devine totală prin fiorii pătrunzători, cuvintele sunt transformate în coroane de grâu copt, tivite cu aur. De fapt, este suficient doar un singur vers: – noi bărbaţii câmpiei ne naştem în cer, cu luna în piept şi dorul în suflet, pentru a defini focul Bărăganului.
            Poezia lui Petre Ioan Crețu este atât de frumoasă, încât doare, mistuie, ca orice iubire, naște și reprimă sentimente, arde locuri, mărindu-le spațiul, ca într-un joc mefistofelic, luând cu ele tot ce cuprinde. Împrăștiind miasme de tot soiul, arșița formează scene spectaculoase, ucide și dă viață din nou.
            Apoi vin și zile mai bune, acele ale feeriei, atunci când o clipire a lunii luminează. Flăcările versurilor sale iau forma visului, a bobului de grâu, miriștile domnesc sub cântecul ciocârliei. Autorul îşi gândeşte, îşi aşterne propria artă, în trăiri expresioniste postmoderne. Lumina schimbă rolul lunii cu un ecou al sublimului. Și visul merge mai departe… expune puterea poetică, soarbe frumusețea și nemărginirea cuvintelor, făcându-se stăpânul, dar și robul lor. Apoi lumina o îngroapă la firul de grâu, cumpăna fântânii o transformă în lumânare uriașă, iar pe lună, diamantul său neajutorat, o azvârle ca un nabab de astre, în gard. O pripășește. Câtă armonie, câtă candoare există în registrul său liric! Aşterne clipe existenţiale, adevăruri dure, calde, sarcastice și elegiatice, în aceeași poezie. Căutându-şi forţa, echilibrul și verticalitatea, poetul formează prezentul singurătății evidente, inserând trecut şi mai evident, cu dorința de a-și găsi sfârșitul, tot în câmpie.
             Seceta o descrie ca pe o apocalipsă aprigă, copleșitoare. Prinși în chingile focul, nimeni nu scapă… Doar câte o fărâmă de viață mai rămâne pentru renaștere, ca pasărea pheonix. Totul sub formă explozivă, cu risipă de lirism seducator.
             Urmărim poetul mai departe și asităm la visurile lui nocturne sau diurne, unde preamărește bobul de grâu și mirosul de pâine coaptă, savurată sub  Polen de lună.
             Cuvintele îngheață sângele uneori, trăirile aduc stări disperate, angoasante în lumea Bărăganului. Descrierile ce presupun muncile locuitorilor, construite cu mult nerv, tulbură și impresionează. Astfel, este normal ca teama să pună stăpânire pe poet și să formeze poeme unde spaima și jalea să fie factori principali, arderea continuă, formele contorsionate ale oglinzilor imaginare să se transformă în metafore fantastice, tăioase, pline de groază.
Aceeași câmpie ne oferă o lume a gâzelor, tablouri întregi ale tuturor locuitorilor, inclusiv celor din orașele acestui colț de lume. Evocări copleșitoare din amintirile copilăriei, aspecte gri din frânturi, imaginații despre astrul său adorat, luna, creează o atmosferă de trăire arzând-răcoritoare, ce aduce  bucurie și invidie.
            Lumina este privită în poezia lui P.I.Crețu din unghiuri diverse. Sub forme de viață și renaștere, mereu la răscruci, în culori vii de rouă sau molatice, de brumă. Ea ademenește moartea, aduce sau respinge speranța, şi lupi sfâşiaţi de hoardele lunii, desăvârșește savoarea poetică a ideilor și a neșfârșirii lor.
            Cu nonșalanță sugestivă, poetul trece la florile sufletului, hrănite spiritual, prin credință, poposește în turle bisericeși, de unde comandă bunăstarea locuitorilor aceleași câmpii ridicate pe piedestale. Aromele de pâine trudită, timpul ce zboară și ia cu el amintiri ale treieratului și măcinatului, șoapte și trăiri înghițite în marea galbenă a miriștii sau a întunericului slobozit de noapte, fac obiectul multor poeme ale acestui autor, ce și-a propus să disece câmpia, să o certe, să o tulbure, cu dragoste și respect. Apocalipse spectaculoase aduc imagini cutremurătoare, tulburi, locuri otrăvite de preamodernul plastic. Un semnal de alarmă pentru câmpia sa dragă. Peste tot vede doar cruci, duzii bătrâni devin scheletici, iar luna va fi devorată de lupii albi, hămesiți. Singur și neajutorat, își plânge neputința.
             Poetul consemnează în versurile sale și satul acestui loc din lume, în care s-a născut, în aceeași notă sumbră, cuprins de flăcări pârjolitoare, într-un mod mistuitor, o veșnică zbatere, dar cu metafore inedite, pe care, dacă le citeşti, nu le poți uita: treci tu pe deasupra miriştilor cu pulpele sfârtecate de maci: Plouă din cer.
            Singurătatea este un alt mesaj purtat pe câmpul poeziei  acestui volum. Tot cu gândul la aridul Bărăgan, tristețea se adună indezirabil din nerealizările lui. Elementele compoziționale sunt aceleași: lanul de grâu, duzii, din care se confecționează cruci, luna, cucii – simbolul singurătății și moartea. Închină tot ce este sacru satului, locuitorilor săi, fântânarilor, intensificând magic sentimentele de exaltare la fiecare realizare. Orice ia forma lanurilor, dominatoarele locurilor. Însă și dispariția lui, a satului, fenomen întâlnit mai nou, face ca totul să dispară, totul nu este altceva decât osândă cutremurătoare. Astfel, deprimarea pune stăpânire pe autor și scrie: Caravana cu trei cuci, Recviem, Câmpia frântă. În fiecare dintre ele doar pesimismul sălășluiește, timpul se transformă în prăpastie, lirismul în elegie,  totul cu o vibrație artistică de necontestat.
             Nu sunt de neglijat niște prozo-poeme, alcătuite într-un spațiu mai special, auster – într-un spital, unde P.I.Crețu a stat o perioadă, să-și vindece inima afectată de timp și iubire. Aici întâlnim o lume iluzorie, departe de a ne putea imagina adevărul, o lume văzută prin ochii omului malad. Astfel asistăm la un imens teritoriu artistic, total schimbat, dar cu aceleași influențe, unde lucrurile și ființele devin cel puțin bizare, contorsionate. Unde e de plâns și e și de râs. Gândacii din spitale iau nume de oameni adevărați, se comportă ca ei, simt la fel ca bolnavii.
             Poezia cu mesaj religios intervine ca un tampon în centrul acestui volum. Aceleași metafore calde, vibrante, pline de lumina dornică a  sufletului, clădesc poeme întregi, completând, în mod magnific, cartea. Aceste poezii poartă mesajele în folosul aceleași câmpii, dorința autorului de a o păstra întreagă și bogată. Parcă se aude un înger tuşind – exprimă prin ruga poetului, întregul univers al dorinței de împlinire în iubire. Fascinează prin candorile esențelor suprinse în versuri. Expresiile folosite au forță și strălucire, cântec și vrajă. Dragostea poetului pentru Bărăgan este considerată virtute magică. El atribuie însușiri dumnezeiești macilor, însoțitorii fideli ai lanurilor de grâu, ca și deprinderilor locuitorilor care îi întrețin. Divinitatea varsă energie la fiecare spic de grâu, îmbogățind pământul sterp și umbrele ţăranilor cu palmele crăpate de lună.  Fiecare element își duce jugul. Dumnezeu însuși ia parte la truda țăranilor.
              La capitolul amintiri, copilul din poet țese versuri din pânzele mamei, din lacrimile ei sau din îngăduința tatălui. Prin ochii de copil totul devine fermecător, nici ciulinii nu mai înțeapă. Tainele câmpiei sunt niște fantasme amestecate cu iubirea mamei și farmecele naturii dezlănțuite. Doar soarele pârjolește la fel și picioarele goale fac baie în colbul fierbinte. Ecoul acestor elemente constructive pândește răsăritul și drumul spre alte lumi necunoscute.
             Stări sufletești, emoții sau regret adunate de prin iubiri neîmplinite fac obiectul unor poeme de dragoste. Înstrăinarea, ce devorează sufletul de suferința și durerea singurătătii, intensitatea apăsării în vers demonstrează bogăția lor metaforică, originalitatea și sinceritatea, în lirism. Elementele naturii impun reguli, întregul ținut participă la suspinul din Cod roșu. Șuieratul ascuțit al vântului își bântuie răsuflarea prin câmpie, hărțuind duzii și cucii – locuitorii acestora, toamna își întinde brațele lungi și atinge. Un gând amar străbate poeme întregi, privind dragostea… Ideea sinuciderii este prezentă, scenarii imaginative sfîșietoare ocupă un spațiu destul de întins în versurile lui P.I.Crețu, făcând loc umbrelor eterne. Dar cine nu şi-ar dori şansa eternității? Se pare că îl urmărește gustul amar al despărțirilor de ființa iubită, deși îi înalță poeme înainte și după plecarea sa. Versuri reci, zgribulite prin discursuri melancolice instalează, Înstrăinarea. Însă tovarășul fidel rămâne tot Câmpia Bărăganului. Apoi poetul cântă natura cu asocieri stranii dintre corcodușii cu inocentul alb, mirosind a univers sublim și câinii de la abator, frunză ca dintr-o durere albastră, dorul mistuitor de iubire și de bine sau pruncii câmpiei atârnați de sfârcuri mamare.Visează lumini strălucitoare în noapte, purtate de suflet, precum licuricii, păsări de foc și roi de fluturi, nunți bizare, în nopți de Sânziene.
              Și dacă mergem  mai departe, citim poeme deprimante, cu sensuri de epitaf, titlurile plâng, crucile își fac din nou apariția, în noaptea lungă cât o iarnă/vin paznici mulţi şi smulg /tot albul pur din crini şi-l fac ninsoare.Urmează Potopul care ucide tot și instalează crivățul aspru.
              Volumul Câmpia în genunchi se încheie cu un ciclu de poezii numite Bestiarul și săptămâna apocaliptică.
              Sunt șapte poezii, pentru fiecare zi a săpătămânii câte una, unde sunt descrise imagini apocaliptice, cutremurătoare. Versurile se concentrează spre păcatele lumii, pe îndepărtarea de la credința creștină, atribuindu-și vina tuturor locuitorilor câmpiei, a lumii întregi. În ultimele versuri din fiecare poem, sinele creator sădește câte puțin optimism, spre a putea învinge răul. Elementele constructive sunt în ton teologic: citate din biblie, biserici, arhangheli, rugăciuni și descântece. Totul pentru răscumpărarea nevinovăției și spre a face, din nou, pământul câmpiei roditor, recolta, mănoasă. Fiecare zi trece cu teamă, dar trece activă, pentru împlinirea norocului și pentru a demonstra că Bărăganul nu a fost uitat de Dumnezeu. Și vine duminica, ziua de odihnă, care încheie ciclul și volumul. Însă poetul construiește tot înăsprit, deoarece omul vechi sau nou nu se arată vrednic de ceea ce a dat divinitatea. „…mai mult iubește binefăcătorul pe cel ce-l miluiește, decât cel miluit pe binefăcătorul său”, spunea Aristotel.
Am cerut privilegiul, favoarea să scriu acest cuvânt de suflet, de dinaintea poemelor din volumul, Câmpia în genunchi, pentru a-mi descărca preaplinul admirativ, față de creația lirică a lui Petre Ioan Crețu. Mă simt onorată să am aceste câteva pagini în carte, însoțitoare la versurile pe care le-am citit și le-am adorat. Am scris puțin… Aș fi putut scrie despre poemele sale tot atât cât cuprind ele. Autorul volumului deține marele secret al poeziei de succes, găsește întotdeauna  liantului dintre versuri şi cititor. Cuvintele din metafore sunt dintre cele mai comune, dar legătura dintre ele poartă ecouri afective, defularea trăirilor vine peste cititor domol, ca valul ce-ți mângâie dorul la început, apoi se zbate ca furtuna de foc.

 Sofia Sincă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *