Înserare

îți aduci aminte cum pășeam
în tine sfios și stângaci
și mersul îmi era bâlbâit împiedicat
și cum de sub ploape îmi țâșnea
din ce în ce mai puțină lumină
și mă durea și mă închideam în mine
înspăimântat?

îmi amintesc de cum eram cotropit
fără speranță de pielea ta
de ploaia de stele
de artificiile ce înfloreau
în privirea ta în privirea mea
și cum întineream brusc amândoi
noi, două biete suflete… pereche

tot mai des
și parcă tot mai de aproape
se aude foșnetul prunilor din cer
și tare curând îmi va fi frig
îmi va fi ger
nu-i așa că doar atât ne mai dorim
să nu murim singuri?

Categorii

Lasă un răspuns