Poezie,  Recviem pentru o roată bolnavă mintal

Într-o zi de treișpe fatalitatea din fiecare zi

(se pare că fiecare avem o zi de 13 într-o marți nefastă)

spune-mi cum de nu ai obosit
să umbli cu ochiul în palme
bolborosind cuvinte neștiute
cu lumina șiruind printre degete
ori alunecând de-a lungul străzii
lovită cu pietre de bărbații
cu baston și îmbrăcați în negru?

Îmi aduc aminte că într-o zi de treișpe
ți-am spus că te iubesc
că îți voi întinde
covoare de flori pe sub pași
călcâiele îți vor fi păsări călătoare
și-ți voi umple zilele toate
cu artificii și globuri de foc
ca la sfârșit să îți înfășor trupul
cu frunze sau cu aripi de fluturi
și voi picura ca o viță
care își plânge butașii
jertfiți pe altarul devenirii

acum îmi ciugulești tristețea
și lumina abia pâlpâind din ochi
ca se să facă tot noapte mereu
uite cum tace carnea în noi
bolnavă și bătrână
și cum pasăre ne e gândul
cu trupul
crucificat în răspântii

cu durere am aflat că doar moartea
îmi mai este prietenă
poate și buzele tale
înmuiate adânc în întuneric
de cum bate miezul nopții
mâinile tale răsucesc gâtul păsării măiestre
apoi picuri sângele ei
în cartea mea cu versuri

știai că ochii mei nu au văzut
lumina și nici focul?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Scroll Up