Blues pentru hidrantul roz,  Critică & recenzii

La vie en rose: Emil Lungeanu

Luceafărul de dimineață Nr. 2/2024

 

      Dacă pe o masă de operații se-ntâmplă să vezi o mașină de cusut alături de o umbrelă, chirurgul nu poate fi altul decât Isidore Ducasse Lautreamont. Dacă la o masă dintr-o crâșmă sătească vezi trei tractoriști pălăvrăgind „despre Basho și alte nimicuri” alături de un hidrant roz. reporterul care trans­mite de la fața locului nu poate fi altul decât Petre Ioan Crețu. Mai rar in ziua de azi asemenea frapante asociații și încrucișări atât de imaginative ca ale poetului Câmpiei în genunchi, de care nu a fost cruțat nici titlul acestui nou volum – Blues pentru un hidrant roz (Neuma. 2023), consonant cu precedentul Recviem pentru o roată bolnavă mintal de acum trei ani. Ele recheamă la actualitate eterogenia acelei ars combinatoria salutate cândva de Johann Paul Richter, capabilă să aducă laolaltă „plante braziliene și vechea curte de casație imperială”, atâta doar că poetul pune la lucru tehnica asta într-un chip aparte, croindu-și din ea cu dezinvoltură un limbaj al său. asemenea manieriștilor. o estetică fără compromisuri făcute esteticii.

Pe propria lui masă de operații din crâșma satului, poezia se lasă născută din „vodcă iubito, dans, mahmureală și blues/ mereu același și același blues/ ca un glonț de aer de nicăieri/ să mă lovească în tâmpla fierbinte/ și se înfige în cerul din fereastra deschisă/ apoi mii de cuvinte mă părăsesc/ în timp ce tu croșetezi de zor/ spitale de nebuni și un avion”. Toate materiile prime ale cre­ației par „amestecate fără niciun rost” până la confuzie, încât, derutată, chiar și baba cu coasa îi recoltează pe muritori la întâmplare: „cineva mi-a furat numărul de la poartă/ cineva a furat un număr/ și a fugit cu poarta mea în spate/ cineva mi-a furat moartea/ și sunt necăjit/ mai vine ea prin sat/ și întreabă de un bătrân/ iar lumea dă din umeri/ e clar că nimeni nu mă știe/ și-atunci moartea înșfacă la nimereală/ și nu știu cum dar îmi revine mic/ timpul celui dus”. Zic „par” deoarece rezultanta acestei colecții eclectice se dovedește totuși a nu fi, de fapt, nici pe departe lipsită de noimă. Dimpotrivă, repertoriul de stimuli ai plămădirii poemelor (hidrantul, alcoolurile, fumul, fantasmele, amorul, tonomatul cu obsesivele lui blues și rock, întunericul și lumina) este exersat cu in­sistență, făcând mai cu seamă din prima secțiune a volumului, cea eponimă, un remarcabil exemplu de tematism. La cafe-barul sătesc, unde boema nocturnă a poetului solitar așezat „cu ochii strâns închiși/ ca nimeni să nu-i vadă rana din suflet” și tăcut „vreme de-o moarte” te poartă cu gândul înapoi la adăstările lui Verlaine în fața clondirului cu absint la Cafe Procope, hidrantul cel roz pare să fie unica sursă de apă potabilă. El mai varsă uneori câte „o lacrimă tremurata lacrimă de hidrant”, ca în lozinca ecologistă cu robinetul cu care sunt marcate unele pahare: Nu risipiți apa! Beți whisky. Dar aspectul său de accesoriu e în­șelător, tăinuind de fapt un mistic canal de legătura între pământ și cer. precum fântâna Wadi Barhut din deșertul yemenit. Și, ca dovadă, la fel cum patriarhul Avraam ospețise angelicul trio poposit la Mamvri, cârciumarul le oferă vodcă (la halbă!) celor trei îngeri însetați care „târau cu greu după ei un hidrant/ … roz și legat cu niște lanțuri”, pe care la plecare, neavând la ei nici cash, nici card, îl vor lăsa zălog în contul consumației, așezându-l „într-un colț/ ca nu cumva să zădărnicească/ tainicul drum al lumii către noi” (s.n.), iar peste ani, când cârciumarului îi vine rândul să plece și el la cer, „oamenii l-au văzut cum se înălța/ purtând hidrantul prins de spate/ cu o bretea”. La cârciumă mai vin clandestin Adam și Eva pentru a le face instructajul pocăinței bețivilor din sat „în fiecare scară de marți” (cât despre sătence, bântuirea lor în aceleași nopți intră, se știe, în competența babei Marțolea), el comandând bere cu vodcă, ca înfruptându-se din mărul prohibiției divine și facându-i ochi dulci barmanului. Într-o seară, poetul e căutat de un înger și rugat „să-i dau cu împrumut timp/ timp de petrecut/ să mai tragă o beție în barul știut”. Printre agenții celeilalte lumi veniți în tranzit prin aceeași „poartă” se numără și Moartea însăși, care, ispitită de viață precum un Joe Black, bea în compania poetului și chiar se lasă invitată la dans: „am pus la tonomat/ melodia Hell Broke Luce cântată de Tom Waits/ era singurul cântec care se putea pune/ și-am invitat-o la dans/ (…)/ tonomatul era defect și repeta la nesfârșit/ aceeași melodie/ am tot smucit-o pe cobe mai bine de-un ceas/ într-un fel de rock and roll nebunesc” etc., urmarea fiind sleirea și fuga Morții din local. Cred și eu! Hell Broke Luce, o diatribă ins­pirată de sinuciderea soldatului Jeff Luccy după traumele războiului din Irak, e un rock experimental conceput ca un marș sadea, tot atât de dansant pe cât e tropăitul unui elefant iar inconfundabila voce cavernoasă a lui Tom Waits (des­crisă de un cronicar ca „înecată într-un butoi de whisky, pusă la uscat și apoi călcată de un camion”) ar putea fi acompaniata și la drujbă. Tot din repertoriul cazon este și Soldier a regretatului Calvin Russell, un blues care ar merita să fie ascultat de orice veteran, discul cu pricina fiind „adus de unul dintre îngeri/ care fusese în viața lumească și el mercenar”. Meloman vădit. Petre Ioan Crețu știe bine ce spune cu selecția tonomatului său, fără a se mărgini pur și simplu la preferințele personale. Mai este pomenită undeva și melodia Free Bird a nefericitului grup Lynyrd Skynyrd („trupă la modă acum mai mulți ani în sat la noi”), ale cărei prime versuri s-au dovedit profetice odată cu catastrofa aeriană din 1977 care i-a răpit jumătate din membri. Moartea nu mai pândește doar în proximitatea vieții, ci se amestecă deja cu viața într-un cocteil dulce-amărui preparat după o rețetă proprie: „și de fapt am murit deja/ și nu ți-am înapoiat/ îmbrățișările/ uitate în mine// altfel despre mine/ nu sunt multe de spus/ stau și ascult/ iarba cum crește/ la umbra unei cruci/ în cimitirul de la/ marginea sa­tului/ unde m-am ascuns”. Este una și aceeași margine a satului unde se află inconturnabila crâșmă, o singularitate topologică echivalentă cu un orizont: „câ­teodată îmi place să ies afară/ în grădina din spatele barului, să stau culcat pe spate și să privesc stelele/ sau cum luna beată se clătina pe cer/ alteori priveam licuricii/ cum luminau câmpurile cu pepeni/ de la marginea satului” (splendid analogon al planetelor luminate de Calea Lactee). Thanatos nu mai face doar clasicul cuplu cu Eros. ci chiar și un triunghi amoros atunci când poetul ajuns la ananghie își identifică îngerul păzitor în persoana propriei consoarte: „apoi am plecat la bar/ știi deja refrenul iubito când intru în local/ o sticlă de vodcă băiete și dă drumul la tonomat/ de data asta am vrut Tenncssc Whiskey” – vezi blegoasa baladă a lui Chris Stapleton despre alconautul salvat in extremis de gagica lui de la înecul fatal în fundul sticlei.

Acest „refren” vesperal, această întreagă ritualizare și codificare a boemei asemenea unei slujbe a vecerniei, cu stereotipele cântări ale tonomatului pe post de dascăl, împărtășania cu vodcă, baptisteriul hidrantului roz și pogorârea sfân­tului duh al poeziei, transformă taverna sătească într-un adevărat lăcaș de cult: „cum se face întuneric mă duc Ia bar/ mângâi mai întâi hidrantul pe creștet/ e chiar la intrare în colț/ apoi îmi iau sticla cu vodcă” etc. în fond, ce altceva este acest program nocturn dacă nu un simulacru de luptă cu întunericul? „Și iar s-a făcut în noi întuneric/ și iar o luăm de la început/ cu aceeași îndârjire/ tristă și cumplită”. Ajuns la vârsta înțelepciunii de pe urmă. Petre Ioan Crețu nu se mai lasă legănat de iluzia deschiderii porților luminii „întunecând întunericul” – soluția algebrică a lui Nichita cu atât mai puțin cu cât afirmă că: „de când mă știu am avut viziunea/ și intuiția întunericului”. Cum să mai bravezi în fața neantului „cu noaptea în piept” tu. un neputincios muritor, dacă teama de întuneric, „urâtul”, l-a silit pe însuși atotputernicul Creator să inventeze lu­mina? Mizeriile și durerile lumii nu Ic poți rezolva, ci doar dizolva – iată sin­gurul remediu care-ți mai rămâne, „un fel de joc stupid de-a lumina/ și a tre­cerii ci în întunericul deplin”. Dar ceea ce contează cu adevărat nu e solventul experimentat ca remediu în paginile de față, ingredientele psihedelice ale rețetei și efectele lor (scaunele și mesele „o luau razna brusc/ treceau vâjâind în zbor pe deasupra noastră/ și se învârteau până amețeam”, „bețivul satului” pripășit cândva la masa poetului se dovedește mai apoi a fi fost doar o nălucă etc.), ci discursul metafizic care înrămează, mai gros ori mai subțire, pitoreasca poză a carmolistului. De altfel, chiar autorul regretă că nu a fost ceva mai explicit în demersul său în această privință: „o, despre noapte și despre lună/ ar fi trebuit să scriu/ despre lumină și umbră/ și cum se întrepătrund dar și despre întuneric ar fi trebuit să scriu/ și despre victoria lui în final/ și cum pentru amândoi/ nu se va mai face niciodată/ dar niciodată zi”.

Și totuși, senzația de bine pe care ți-o lasă provocările și deliciile estetice ale acestui volum e o dovadă că Blues-ul lui Petre Ioan Crețu reprezintă un tri­umf. Luată în ansamblu, partitura lui răsună precum odinioară șlagărul La vieen rose al „privighetorii” Edith Piaf. în definitiv, ce înseamnă să vezi viața în roz dacă nu să colorezi cu propriul tău sânge întunericul?

 

Un comentariu

  • Ana Maria Vlăsceanu

    Acest site conține însăși viața literară vibrantă a unui poet foarte bun și cunoscut pentru puterea sa imaginativă, captând inimile și mințile cu versurile sale evocatoare. Poți găsi aici, în afară de poezii și diferite comentarii, recenzii și cronici legate de opera sa, de la aprecierile competente ale ultimei sale cărți Blues pentru un hidrant roz, până la o călătorie amplă începând cu volumul lui de debut, Poemele săptămânii uitate. Site-ul schițează o panoramă de evenimente, de la toate lansările de carte celebrate de entuziaști cu gânduri similare și critici literare echilibrate cu intuiții ascuțite, până la anecdote personale împărtășite cu un ton intim, radiind impactul profund al poetului asupra peisajului literar. Aceste cronici, împodobite cu metafore și profunzime emoțională, navighează prin recunoașteri, procese creative și angajamente publice, oferind o privire asupra moștenirii de durată a poetului și a comunității vibrante care prosperă în jurul operei sale. Adică aici e însăși viața poetului Petre Ioan Crețu!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *