Câmpia în genunchi,  Poezie

Metamorfoze

cum se desprinde ochiul de pe luciul apei
negustorul de săbii cu tâmpla crestată
apoi omul de tinichea şi tu bându-ţi cafeaua
pe furiș sub norul de fum şi-o frunză de laur

cineva tot desenează o dungă verde pe hol
peste ochi şi noi alunecăm de-a lungul ei
murmurând cuvinte ciudate
un talmeş-balmeş şi nici nu ştiu cum
deodată se face înghesuială în ochiul tău stâng

un cui mustind a rugină în noapte
o trompetă beată şi un zgomot de pași
în fereastra vecinului se dă Lost Highway
şi amintirile din ea se scurg până
sub caloriferul de fontă

lumina stinsă un ochi hulpav şi o pâlnie
din tablă cutată
ne prindem de carne cu spaimă, zuruind
până se face iar şi iar dimineață
apoi coborâm şi colorăm cerul cu albastru


Un comentariu

  • Dora Alexandru

    Pentru ineditul percepției, declar că:

    asta era…să ai revelația că ești posedat de cuvinte nescrise…nu am mai citit-o în felul ăsta…că întunericul virgin ne străbate… știam…nu?!am și spus-o recent…
    Cuvintele-gâște, cusute sub tălpile papucilor cuiva, (nu importă posesorul), iarăși mi-au plăcut…am descoperit un univers eliberat de obsesia câmpiei, în matricea lui elementară, dar sublimă: femeia -bărbatul…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *