Metamorfoze
cum se desprinde ochiul de pe luciul apei
negustorul de săbii cu tâmpla crestată
apoi omul de tinichea şi tu bându-ţi cafeaua
pe furiș sub norul de fum şi-o frunză de laur
cineva tot desenează o dungă verde pe hol
peste ochi şi noi alunecăm de-a lungul ei
murmurând cuvinte ciudate
un talmeş-balmeş şi nici nu ştiu cum
deodată se face înghesuială în ochiul tău stâng
un cui mustind a rugină în noapte
o trompetă beată şi un zgomot de pași
în fereastra vecinului se dă Lost Highway
şi amintirile din ea se scurg până
sub caloriferul de fontă
lumina stinsă un ochi hulpav şi o pâlnie
din tablă cutată
ne prindem de carne cu spaimă, zuruind
până se face iar şi iar dimineață
apoi coborâm şi colorăm senin
cerul cu alb și albastru
2 comentarii
Dora Alexandru
Pentru ineditul percepției, declar că:
asta era…să ai revelația că ești posedat de cuvinte nescrise…nu am mai citit-o în felul ăsta…că întunericul virgin ne străbate… știam…nu?!am și spus-o recent…
Cuvintele-gâște, cusute sub tălpile papucilor cuiva, (nu importă posesorul), iarăși mi-au plăcut…am descoperit un univers eliberat de obsesia câmpiei, în matricea lui elementară, dar sublimă: femeia -bărbatul…
Valentina Predescu
Fantastică poezie, chiar dacă îmi pare tristă și la sfârșit am rămas răscoltă, dar nu pot să nu remarc versuri de mare valoare și cu multă încărcătură lirică.
„cineva tot desenează o dungă verde pe hol
peste ochi şi noi alunecăm de-a lungul ei
murmurând cuvinte ciudate”
„un cui mustind a rugină în noapte
o trompetă beată şi un zgomot de pași
în fereastra vecinului se dă Lost Highway
şi amintirile din ea se scurg până
sub caloriferul de fontă”
Finalul este teribil de frumoasă și tristă până la sânge:
„ne prindem de carne cu spaimă, zuruind
până se face iar şi iar dimineață
apoi coborâm şi colorăm senin
cerul cu alb și albastru”
Cu mare admirație,
Valentina