Poemele săptămânii uitate,  Poezie

Nichita

chipul tău este acum doar os
peste tine s-a așternut cenușa uitării
s-a aşternut peste moarte
și e multă răzvrătire în cetate
de prea mult timp nu se mai aude
râsul tău …plânsul
cred că te-ai pierdut în cer
printre inocenții blonzi

la nașterea ta
un înger a plâns
un altul a pus deoparte
un cub
pe care avea să ți-l dea
puțin mai târziu
pe care mulți au vrut
să-l ciobească
acum știm
că nimic nu ai iubit
mai mult decât poezia
și cuvintele limbii noastre
aşezate de tine
temeinic în matcă
pe care ai zidit-o cu sânge
cu trudă și moarte
poate pe Dora
ai iubit-o la fel de mult
deși asta ţi-a ocupat
doar ultima viață

semnele tale şi nodurile
au fost dăltuite în întunericul nopţii
pe furiş
pentru noi erai Dumnezeu
Dumnezeul nostru
puternic și profund
până ai reuşit să-l sperii pe
Dumnezeul din cer şi din toate

îți amintești cum loveai mândru
cu bocancul în podelele vechi
şi cuvintele săreau până în slăvi
până la cer îţi săreau
ca niște străfulgerări de lumină și foc
şi febra lor ne cotropea
şi sufletul şi morţii până când

până când necuvintele mai ales
au muşcat din tine
bucăţi mari de rană şi poeme
acum lovim cu fruntea ţărâna
şi îţi cerem iertare
îţi cerem iertare Nichita
pentru neputinţa de a-ţi împinge
gândul și harul mult mai departe
așa ele s-au pierdut pe drumul Crucii
și acum te văd pe dealul Golgotei
cum stăteai semeț și crâncen
cu sângele versului şiroind pe umeri
cu aceeaşi iubire în ochi până când

până când după un timp
plin de plictiseală
ai plecat să mori şi tu puţin
cu privirea azvârlită peste balcon
bătrânului Gică
un plop sprijinit de timp
în amintirea noastră

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Scroll Up Scroll Up