Poem bramburit tăiat în felii
– experiment în două părți inegale despre viața feliată Julien – I după-amiaza îmi plăcea să mă întind pe iarbă cu viața îndreptată spre sud mereu mi se părea că e mai cald așa că e și mai mult soare și mă holbam la tine până-mi înverzeau ochii și-mi creșteau muguri pe lobul urechii stângi altfel spre seară turnam în mine printr-o pâlnie de plastic maro gândurile adunate peste zi sau versurile îngânate printre gingii strânse din iarbă ori stoarse de sub unghii lăptos și totul mustea a salivă greoi îți mai aduci aminte cum defilam pe holuri la braț cu asistentele mov din schimbul trei și cum înfigeam o…
În cerc
se limpezește ochiul a verde liniștit sau a căprui în aşteptare însingurat se scurge gândul tulburător spre zare atâta uitare și uite câtă tristeţe se-adună-n noi şi multă însingurare odihneşte-te în mine îţi zic şi uită-te cum înflorește sub pruni reveria cum se stinge lumina în lumânări fără de sfârşit apocalipsă cad îngerii unul câte unul cu rana de cer înfiptă-n piept şi tremură a moarte lăstarii de crin înfășați în ger după un timp m-am regăsit mă prind de la urmă în vămi acolo unde tot creşte verde o lună străvezie ca o lumină rece ca o cruce şi unde visul mă tot repetă și-mi caută urma sărutul tău…
Cântic de adio
tot o încercare postmodernistă și la fel de tristă aș fi vrut, să fi putut cumva să-mi iau rămas bun și să-ți spun tot ce simt dar mai ales tot ce am vrut de la tine poate chiar aș fi plâns pe umărul tău sau m-aș fi uitat lung la tine o veșnicie, nu vreau să simt o altă atinsură nu vreau să aprind alt foc nu vreau să simt alte mâini cum îmi înconjoară gâtul niciun alt nume să nu mi se rostogolească de pe buze și nici să scriu poeme lungi pentru cine știe ce străină sau să încep o altă zi rămân aici în ziua de pe…
Cîntic a lună sură
joacă postmodernistă, tristă simți cum te strânge aerul la subsuoară poate vina cuiele flămânde mușcă hulpav cărămida sar șoaptele împrejur a furtună lună plină lună sură cerului cernit cunună rună semn ceresc prunii flămânzi carnea crudă plânge-n dungă sângele a moarte cântă lerui Doamne lerui ler zăbala de fier aripi de-argint nuntă de foc balaurul blond lovit peste bot de albaspină zi-mi de jale zi-mi de nelumină cu vocea lină pietrele de soc aripa de brumă noaptea-n sânge sună frântă în furtună m-am plictisit
Triumful neputinței asupra garofițelor de câmp
desprinderea aripii din umăr cu mișcări de grație pline de ciudă dans macabru balet mecanic cu statuete din cretă și rotițe aurii din ceasul de umbră o rană de aer mă prinde din urmă șleampăt mecanicul lumii pășește pe lună e abia miezul nopții lupii alburii încep să mă urle nu-ți fie frică copile zeii sunt cu tine sunt încă fraged un băiețel uluit ca un mânz rătăcit în iarbă pruncul abia născut molfăi sfârcul țâței mamei fericit cu gura plină rotundă cât e ziua de lungă mă privesc pe fereastră cum se umple strada cu mine apoi lumea întreagă și mi se face ciudă și urlu și sparg pahare…
S-ar putea să-ți placă și
Cum scotoceai în noapte după mine
Ca un fir albastru fumul de țigară
Ultimul asalt al omizilor păroase
Acoperiș 11
să-ți privești moartea în ochi să o lași să vină la tine să o mângâi ușor pe obraz și ea să se întindă lângă tine încet pe pat într-un gest tandru duios aș putea sta așa o veșnicie ea cu singurătatea ei eu cu singurătatea mea și să vorbim despre ce-am mai făcut despre copii sau despre nimicuri de-ale noastre o, tu pasăre galbenă în cioc cui îi mai porți noroc între paharul meu cu vodcă și paharul tău cu slavă se construiesc distanțe și poeme și nu mă duce pe mine să mă pierd în lucruri mărunte dă-mi harul să plâng ultimul meu poem și versurile să-mi cadă grele…
Poemul de sâmbătă recitat de către actrița Lidia Lazu la Creatorii de poveste, vineri 6 august ac
În cadrul emisiunilor Publilive, actrița Lidia Lazu are emisiunea „Creatorii de poveste”, unde împreună cu actorul Petre Moraru, produc un spectacol de poezie de bună calitate, pe care îl urmăresc cu mare plăcere. La emisiunea de vineri, 6 august ac, cei doi actori au recitat versuri din poeții Nicolae Labiș, Cezar Ivănescu, Lucian Avramescu, Radu Cange, Lidia Lazu și Nicolae Dabija. La un moment dat, doamna Lidia Lazu a recitat un poem scris de mine, „Poemul de sâmbătă”, care face parte din volumul meu de debut „Poemele săptămânii uitate”. În ciuda unor mici inadvertențe, fost pentru mine o surpriză foarte plăcută, nici nu mai vorbesc de cât de măgulit am…
Într-o zi de treișpe fatalitatea din fiecare zi
(se pare că fiecare avem o zi de 13 într-o marți nefastă) spune-mi cum de nu ai obosit să umbli cu ochiul în palme bolborosind cuvinte neștiute cu lumina șiroind printre degete ori alunecând de-a lungul străzii lovită cu pietre de bărbații îmbrăcați în negru? Îmi aduc aminte că într-o zi de treișpe ți-am spus că te iubesc că îți voi întinde covoare de flori pe sub pași călcâiele îți vor fi păsări călătoare și-ți voi umple zilele toate cu artificii și gheme de foc ca la sfârșit să îți înfășor trupul cu frunze sau cu aripi de fluturi și voi picura ca o viță care își plânge butașii jertfiți…
Poemul de duminică
duminica e ziua când adun toate întâmplările săvârșite de-a lungul săptămânii care tocmai s-a scurs de-a valma bunele cu relele iubirile cu bețiile versurile scrise pe-un colț de hârtie cu femeile proletare înghesuite prin colțuri și tot așa încerc să nu uit nimic dacă ies pe plus intru cu oareșce curaj în ziua de luni iar dacă nu rămân în așteptare până la următoarea adunare care se va întâmpla exact în duminica următoarea – nu mă întreba nimic mă mir și eu că sunt tot timpul în așteptare cu ochii sprijiniți de ziua de luni și fără pic de mirare totuși duminica este exact așa cum ți-am mai spus e…
Mirare
de cum m-ai văzut sufletul tău a înflorit stăteai așa chircită sub vânt și doar suspinai a înserare cu privirea agățată curios un colț de zare îmi păreai foarte ciudată așa îngropată adânc în carnea ta de femeie îndelung zbuciumată și atât de străină erai pierdută în casa ta casă imensă străină și rea și care avea rătăcit pe hol un pian și un acordeon peticit cu buline mov pe ulița mare toate tramvaiele se retrag sub pământ unde ne duce pe fiecare soarta și drumul crunt de cum te-am văzut sufletul meu a tușit cu sânge deși brațele mele au îmbobocit apoi au dat în floare și am început…
Petre Ioan Crețu
Să facem viața un Pic mai frumoasă!
