Păsări rude
unde chemarea sângelui
viscolește zăpezi teribile
și cum îți sfâșie amintirea și plânsul
mereu îmi îmi va fi dor de tine
și primăvara uite nu mai vine
cum tremură carnea în răni
ca niște felinare de fum
și cât de frig se face
focul nostru înghețat
păstrat în lampioane verzi
și casele cum se revoltă
în zborul lor
ca niște avioane
huruind de zor din acoperișuri
și din hornuri și din ferestre
se mai aud în noi
cântece și suspine de nuntă
cântate de un pianist miop
și o cântăreață încremenită
într-un cub de gheață
privirea ta oblică și mută
cad în genunchi
îți cuprind picioarele ude
adio adio se aud din cer murmure
ca niște păsări rude
Chopin se aude ca o ninsoare
peste sat
6 comentarii
Adamcievici
„Chopin se aude ca o ninsoare
peste sat”
Foarte interesant. Încă odată felicitări!
Sofia Sincă
Lumina și lbertatea sunt cele două deziderate pentru care fiecare suflet jinduieşte. Restaureaza identitatea paradisiacă a fiintei. Cu trimitere la cultura populară, universul interior al eului liric prelungețte senzația de apasare, singuratate, moarte.
Deosebit de frumos și de poetic.
Sofi
Andrei
Chopin la sat ar părea culturalizarea satului din anii 50, dar nu este. Poezia este admirabilă mă bucur că v-am descoperit și ca poett nu numai ca ziarist.
Maria Marica
Ca in tot ce scrii răzbat trăirile interioare de o mare sensibilitate.
In mod deosebit îmi place metafora cu Chopin .
Continuă!!!
Aurel Peicu
Frumos!
Extraordinar de frumos!
Cornelia Georgescu
Foarte frumos! Profund… 🙂