Petre Ioan Creţu sau eremitul din Slobozia

Șerban Codrin 

         Poetul cu multiple roluri, Horia Gârbea, printre care traducător strălucit şi comentator competent al unor piese de teatru de William Shakespeare în excepţionala ediţie patronată de marele anglist George Volceanov, şi-a luat în serios o ambiţie: să impună lumii literare un nume de calitate, până mai ieri necunoscut. L-a individualizat „eremitul din Slobozia”. Petre Ioan Creţu a debutat cu poezie în anii ’70 ai secolului trecut, ca să renunțe brusc să mai scrie în 1983, din motive încă numai de el știute. Îmbolnăvindu-se în 2006, a suferit în spitale şi sanatorii. Devenit locuitor al Sloboziei, preferă retragerea, în cea mai mare parte a timpului, în casa părintească din satul Brâncoveni, de unde ţine legătura cu lumea prin internet. Pentru că şi-a reluat vechile preocupări poetice, niciodată abandonate, ci numai amânate, secretizate, printr-o scriitură sublimată prin suferinţă, recluziune, a început să fie receptat ca un poet special, ceea ce a atras inclusiv atenţia multor specialişti din lumea agitată a literaţilor, printre care un poet de prestigiul recunoscut al lui Horia Gârbea. Internetul este asaltat aspiranţi, toţi luptători cu coatele şi răzbătători; Petre Ioan Creţu a ales o cale cinstită, prin dialog, multiplicându-şi relaţiile prin internet, pe facebook; cărţile sale apar simplu, prin mijlocirea editurilor, sponsorizate, pe hârtie, apoi sunt comentate cu competenţă de colegii câştigaţi pe cale virtuală. Cineva l-a numit „Copilul teribil al poeziei române contemporane”, cu toate că împricinatul este sexagenar. Poetul Horia Gârbea nu păstoreşte afirmaţii în zadar, aşa că, în ce-l priveşte pe Petre Ioan Creţu, a pus degetul pe rană: „ Aceştia, (poeţii veritabili, n.n.) mult mai puţini decât se crede, sunt de două feluri: cei care sunt înnobilaţi de poezie şi orice scădere omenească li se poate ierta şi cei care sfinţesc ei poezia prin ceea ce îi oferă din fiinţa lor. Petre Ioan Creţu este din această a doua categorie. Eremitul din Slobozia sacrifică totul poeziei şi se regenerează doar pentru a i se jertfi din nou. Existenţa pentru poezie a lui Petre Ioan Creţu este impresionantă şi exemplară.”

         Lectura volumului „Recviem pentru o roată bolnavă mintal”, Editura Neuma, Apahida, 2020, lansat în Sala Oglinzilor a Uniunii Scriitorilor din România în faţa unei prezenţe numeroase, de literaţi, redactori, membri ai filialelor bucureştene, printre care vicepreşedintele Varujan Vosganian, poeţii şi criticii Nicolae Prelipceanu, Victoria Milescu, Emil Lungeanu, este relevantă în ceea ce priveşte „existenţa pentru poezie (…) impresionantă şi exemplară.” Astfel, Petre Ioan Creţu reuşeşte să spargă îngustimea, cenzura locală şi să asceadă la nivel naţional, ceea ce de la Mircea Dinescu încoace nu prea s-a mai întâmplat cu ialomiţenii.

         Istoria literaturii ne asigură că poetul român cu cel mai terifiant univers, cel mai obsedant şi întunecat, cel mai grotesc, al psihozei, al nevrozei, aparţine unuia dintre cei mai rău receptaţi, mai neînţeleşi, mai paradoxali, George Bacovia. Universul bacovian a primit caracteristicile marginalităţii, ale provincializării absolute. Se pare că nu este îndeajuns, omul însuşi, homo sapiens, este un rătăcit al speciei, un provincial pe o planetă provincială, singur, fără protecţia unui Dumnezeu, agresat din toate părţile de timp, de spaţiu, de biologie, de relativitatea sau chiar de imposibilitatea necunoaşterii. Imaginarul poetic în viziunea lui Petre Ioan Creţu îl continuă şi îl radicalizează pe cel bacovian, însă nu spre zonele mundane, ci metafizice. Vreau să se înţeleagă, Bacovia este un reper, ca Mihai Eminescu pentru Tudor Arghezi. Bacovianismul, ca termen de comparaţie, al lui Petre Ioan Creţu l-ar oripila pe însuşi poetul „Plumbului”, poate chiar pe Creţu, care în discuţii este un om rezonabil, chiar ironic, cu preocupări estetice, inclusiv în artele plastice. În realitate, o sensibilitate accentuată, repetatele recluziuni spitaliceşti, inclusiv retragerea spre satul natal, îl determină să-şi amplifice, în inconştient, propriile drame şi tragediile altora până la dimensiuni incomensurabile. Suprapunându-le peste trăirile unei specii metafizic abandonate, reuşeşte să le transforme în text literar. Cum? Este taina lui de poet „impresionant”, „exemplar”. Aproape fiecare poem din „Recviem” este o apocalipsă, o prăbuşire, o rătăcire în moarte, în isterie, în teamă generalizată, în nebunie pe o planetă ieşită, shakespearean, din ţâţâni, tumefiată. Poetul extrage substanţa poeziei sale din aceste supravieţuiri extreme, chinuitoare, oferindu-ne o imagine a unui univers al durerii, al decăzutului, al monstruosului, unde nimic nu merită trăit, sperat, revendicat. Să nu reproşaţi că aşa ceva ţine de patologic, de fabulaţia bolilor mintale, că nu vă înteresează balamucul. Pacienţii de la Săpoca nu sunt poeţi, ci cazuri patologice, care se exprimă numai prin suferinţă personală, nu prin magia cuvântului. Din contra, „eremitul” nostru, repet, are talentul, sensibilitatea de a intui aceste clivaje monstruoase, abisuri, coşmare, înspăimântătoare incizii pe viu, şi de a le exprima în limbaj poetic, de la aurul lui Midas, (Ovidius), la „o roată bolnavă mintal”, (Petre Ioan Creţu).

         Volumul, o dată citit, ar cam trebui retranscris vers dislocat cu vers deconstruit, cu mici tăieturi, îi place să se mai repete, însă o va face el însuşi, dacă timpul va avea răbdare în ceea ce-l priveşte. Încep cu primele versuri ale bocetului înăbuşit, cu această „precuvântare”, cu punctuaţie anulată, cu morfologie şi sintaxă simplificată, eliptică: „de un timp/ toate lucrurile din jurul meu/ au început să mă părăsească/ îţi dai seama cum este/ să te trezeşti deodată/ singur cu tine între două oglinzi/ glisând dintr-o oglindă în cealaltă/ într-o dezordine perfect browniană,/ fără acele lucruri/ cu care te-ai înfrăţit de-o viaţă/ pe care le-ai îndrăgit/ cu care ai făcut planuri/ cum să vă petreceţi weekendul/ şi/ şi nimic/ doar liniştea care îţi doare auzul/ sau îţi înnoptează privirea devreme/ dis de dimineaţă/ e ca şi cum/ ai deschide o conservă/ de fasole boabe cu carne de porc/ şi ai realiza/ că înăuntrul cutiei ai avut culcuşul/ înainte de a te naşte/ la dracul zici deşi/ ai locuit în locuri şi mai rele (…) ” („Poem de intenţie”)

         Nu mai continui, propun numai o introducere în patologia răului metafizic întrevăzut de poet. Întâi şi întâi, Petre Ioan Creţu trebuie luat în serios, citit, lăsat în pace de cârcotaşi sau comparatişti, ajutat să supravieţuiască, pentru că are lucruri terifiante să ne mărturisească despre incomensurabilul, întunecatul univers al cunoaşterii şi necunoaşterii, fără constelaţii, fără luminători de zi şi de noapte, ascuns în creierul fiecărui om, între neuronii săi ciudaţi, suferinzi, cu infinite interferenţe. Versurile sale nemuzicale, aparent prozaice nici nu defăimează, nici nu redescifrează zone sentimentale, sexuale, indecente, ci caută umanitatea ultragiată, mai bine-zis, încearcă să cerceteze ce i se pare dereglat, deteriorat, degradat din imaginea tradiţională a unei spiritualităţi umane împinse brutal, pas cu pas, crede poetul, spre distrugere. Probabil spun prea mult sau prea puţin, însă pe aici se întinde câmpul de luptă, de înfruntare şi de confesiune al poetului Petre Ioan Creţu.