Poem de dragoste scris neglijent într-o zi oarecare

cum îţi mișcai șoldurile, de la o
margine la cealaltă a zării
luna se unduia şi ea a dorință
plutea în aer vraja carnală taina
mai trecea în goană tropăind
și un pâlc de fluturi
apoi caii cârduri cârduri
şi copitele lor de fum
cu potcoave de ger loveau în cer
cu potcoave de fier
bântuiau câmpia
dar și amintirile copilăriei
și herghelia de mânji din oasele luminii
hârjoana lor Doamne, câtă bucurie!

priveam de sub pruni cum tulbură tihna
doi guguștiuci
mi se umezesc palmele
de atâta așteptare
de atâta singurătate
și de atâta tristețe
în lumina căpruie a ochilor tăi
noaptea își trăiește ultimele ore

tu alergai în zigzag de-a
latul și de-a lungul patului meu
alteori în cerc
de multe ori te pierdeai
dar cu fiecare regăsire
focul era mult mai înalt

ce galbenă e rochia ta
verde şi nouă!
te înalți și umbra ta se lățește
acoperă toată câmpia mea
de mine deja nu se mai știe nimic
de cele mai multe ori mă ascund
în ziua de dinaintea nașterii mele
și mă privesc cu duioșie
vai, fărâma de om
un boț de aur rodit în câmpie
și hălci mari de senin
se întindeau peste vie
atât de albastru
eu o sămânță de piatră
fărâmă fragilă
de foc de duh de sihăstrie

străjerul își cântă plânsul în corn
cu lacrimi grele de țărână
şi peste miriște în zbor un inorog
răsar și eu în brazdă în câmpie
îmi aduc aminte că a fost
să nu mă mai nasc
să rămân prizonier pe veci
clipei de tulburare a mamei
și frica ei în exces de nebunie

trosnește în cer furtuna
frigul îmi sfarmă degetele fragile
și în întunericul ce sta să vină
doar flacăra vai,
cum arde candela în mine
până la scrum