Poemul care trage cortina

de un timp mă bântuie
pești albi
apoi îmi țâșnesc
prin ochi
și se lovesc de lumină
ca de un zid
și mor
barba mi-e plină
de solzi albi
și de cioburi mici
de lumină

mă simt atât de singur
abandonat la masa din colț
la intrare
lângă hidrantul roz
și tonomatul
care nu mai cântă
din când în când
mai vine barmanul
să-mi aducă altă sticlă
și să-mi ia banii:
sfârșitul călătoriei
în noaptea asta
și rece de iarnă alburie

sunete aspre se aud
dinspre grădină
suflă puternic vântul
parcă ar viscoli
cu bucăți enorme
de gheață albăstrită
de frig
în geamul ferestrelor
au înflorit bujori albi
cu flori mici
străvezii
apoi bucăți
din oasele timpului
pătrund prin tavan
în tavernă
și ne înspăimântă
cum ți-am mai spus
pești albi îmi biciuie
tâmpla
acum parcă dansează
în picul de lumină
ce vine dinspre bar
în timp ce se aude
hai puiul mamii
vocea mamei
pogorâtă și ea
tot prin tavan
hai cu mine
și te vindecă
de răul din suflet
și de întunericul
care te cuprinde
iubesc mamă iubesc
de-mi vine să mor
iubesc cum nu am
mai iubit niciodată
îi răspund fericit
și refuz să-i prind
mâna întinsă
băiete încă o sticlă
că mă usuc de sete
și nu-i bine
strig după barman

un cal, alb și el
s-a așezat lângă mine
după ce mi-a nechezat
dacă e liber
scaunul gol de lângă mine
cred că e dimineață afară deja
apoi a desfăcut
cutia de lemn cu care venise
de unde a scos un corn
parcă și mai alb
decât albul de alb
și l-a înșurubat în frunte
deodată au năvălit
peste mine
versuri violente
cu inorogi cu coame de foc
și copite de cremene:
poemul meu sălbatic
care mă tot bântuie
mai rău chiar decât moartea
care stă la ușă
așteptând să mă înveselesc
ca apoi să mă înșface
și să facă cu mine
ce știe ea mai bine
eu doar recit
așa în ciuda hârcii
versuri cu unicorni
sălbatici
sau despre primăvara
care trebuie să vină
și la noi în sat

afară lună plină
și câini de zăpadă
o latră înnebuniți
alții urlă ca turbați la mine
latru și eu la lume
cu ciudă