Proză

Poetul și floarea – povestire

Deși nu sunt convins că o să mă credeți, vreau totuși să știți că ceea ce vă voi povesti aici este adevărat, punct. Poate o să ziceți că amintirile mele s-au estompat sau că este normal ca supranaturalul să deformeze un creier ca al meu sau ca ale a celor din sat. Cum normal mi se pare că o să credeți că vor fi false atât lumina dar și tristețea celor ce vor urma să fie povestite. Orice e posibil, dar atât de puternică a fost întâmplarea cu Poetul din clopotnița noastră, încât mintea mea este acum ca un disc din vinilin presat la Electrecord. Dar puteți să vă convingeţi citind declarația dată de mine Șefului de post. M-au ales pe mine pentru că aveam două clase de liceu făcute la seral și pentru că aveam un scris frumos. Eu sunt meseriașul care face pancarte ori de câte ori punem de o revoltă în sat.

      Acum șapte ani, mi se pare că era într-o după-amiază caldă de septembrie, la noi în sat a venit Poetul și i-a cerut voie preotului să stea în clopotnița veche și fără să se gândească preotul a fost de acord. Acum nici nu avea cum să presimtă ceea ce avea să se abată asupra comunității noastre, care era una normală și la locul ei. Aceleași amantlâcuri de care știa toată lumea, aceleași bârfe spuse pe șanț și mereu aceleași întâlniri conspirative, la o țuică, pe prispa lui Alucazan, care a fost plutonier la securitate și acum e pensionar. Probabil dacă preotul ar fi știut despre binele ce se va abate, odată cu Poetul, peste satul nostru s-ar fi gândit de mai multe ori și mai mult ca sigur că l-ar fi refuzat. Singurul bagaj al Poetului a fost o floare în ghiveci, preotul ne-a zis că floarea e Lacrima Maicii Domnului, o floare făcătoare de minuni și că aceste flori sunt de fapt lacrimile vărsate de Fecioara Maria la picioarele Fiului său răstignit, dar și un semn de la Dumnezeu cum că i-a ascultat rugăciunea de a fi iertați de păcate ucigașii Fiului lor, făcută de Preanevinovata în Grădina Ghetsimani, acolo unde a fost locul de rugăciune al lui Iisus. Se pare că în această grădină era locul convenit de Dumnezeu și Isus pentru a ține legătura sau pur și simplul era locul unde recepția și transmisia rugăciunii avea semnalul cel mai puternic.

      Poetul stătea toată ziua numai în clopotniță, curios e că nu l-a văzut nimeni coborând, doar că în fiecare zi, pe la prânz, prin clopotniță trecea curcubeul și noi ne înspăimântam de fiecare dată, ne așezam speriați în genunchi și ne închinam și bolboroseam de zor Tatăl nostru tremurat. După ce curcubeul pleca acasă la el, Poetul își rupea o bucată de suflet și hrănea cu ea păsările cerului sau îngerii copii, cărora abia de le dăduse aripile și veneau în stoluri de câte trei, odată au venit chiar cinci și stăteau la povești despre cum va fi lumea păzită de ei. Erau îngeri tineri, plini de avânt. Alteori mâzgălea cu degetul arătător aerul greu, ca și cum ar fi scris ceva, unii au zis că așa scrie el poeziile și că după ce termină de scris lasă poeziile să fie purtate unde o vrea vântul să le ducă. Apoi recita cu glas încet poezii neștiute de nimeni și floarea așa de tare se bucura încât își lăsa petalele pe frunzele de sus ca și așa cum noi ne-am fi aplecat capul pe umărul cuiva. Alucazan ne-a povestit într-o seară la bufetul din sat, cum că iubita Poetului a murit de apendicită, acum mulți ani. Poetul era în armată și Maria, iubita Poetului, era în ultimul an la liceu. Nimeni nu știa de ce Maria nu a fost înmormântată creştineşte și nici cine a dat ordinul să fie arsă la crematoriu. Alucazan știe sigur că cenușa i-a fost dată Poetului, care a pus-o într-un ghiveci și peste noapte, minune mare, din cenușă a răsărit o floare. Și ne-a mai spus că are dreptate preotul, floarea este Lacrima Maicii Domnului. Ne-a mai spus că umblau niște vorbe pe la el la serviciu, cum că floarea răsărită din cenușă nu se usucă niciodată. E un fel de floare nemuritoare, motiv pentru care secretarul de la județeană a fost chemat la centru și de atunci nu a mai auzit nimeni de el. Cum nici despre Poet nu s-ar mai fi auzit, până acum când iată-l în clopotnița noastră, minune mare.

      Au trecut mai bine de trei ani de când Poetul s-a mutat în clopotnița veche și ca un făcut în satul nostru nu se mai murea și pe nimeni nu-l mai înjunghia reuma, nu-i mai dureau măselele, nimic, nimic. Iar grâul, grâul se făcea tot mai înalt și mai des și mai mult. Nici nu mai aveam unde să-l ținem și nici nu reușeam să-l vindem la oraș. Se auzise și acolo de Poet și de binele de la noi din sat și lumea se ferea de noi de parcă am fi fost ciumați. Veneam noaptea la marginea orașului și răsturnam carele cu bucate. Am auzit că unu Postole le lua pe furiș și le vindea la piață fără să știe nimeni de unde sunt. Oricum pe noi ne interesa doar să avem unde să ducem ce ne prisosea, altfel ne-am asfixiat în micuțul nostru sat. Eu îi ziceam nevestii că așa ar trebui să arate raiul promis în fiecare zi de părinte la biserică sau pe unde reușea să dea de noi. Adevărul era cu nu e un păcat ca noi tinerii să facem o miuță decât să mergem la biserica. Dar și părintele ne ierta de fiecare dată când ne plăteam obligațiile către biserică, mai ales că acum îi dădeam dublu.

      Da, dar asta nu e în legea firii zicea Alucazan, să știți că ne va aduce ghinion. Se tulbură orânduirile din bătrâni, zise unul Treipuțe, cel mai scund bărbat din sat, o pocitanie de om slab și fără păr. Poetul ăsta este nebun. Nu puteam să spunem nimic, se mai și aflase în sat, de la baba Daia, care era femeia de serviciu la biserică, cum că de fiecare dată când era lună plină, fix la miezul nopții, floarea se transforma într-o femeie frumoasă și tânără, iar ceea ce urma de fiecare dată nu aveam voie să povestim copiilor. Ne spunea că mai întâi Maria juca rolul miresei, mireasa care ar fi trebuit să fie, apoi dansa, fantastic dansa și ce piruete făcea, unde așezarea, ritmul și viteza se înlănțuiau într-un vârtej magic și cum i se cambra trupul de la șolduri spre umeri și cum brațele ei ca niște aripi parcă ghida corpul în mișcare, spinning upwards și el cum o privea rotindu-se în piruete puternice și absolut nepământene. Trupurile lor începeau să se lumineze, ca și cum Dumnezeu le-ar fi mângâiat sufletele, ca un foc de artificii jocul lor în atmosfera mirifică întâmplată la noi în sat. Florile din curtea bisericii prindeau aripi și se înălțau lin, înfiora razele lunii și se tot înălțau până dispăreau pur și simplu, au apărut a doua zi, cam pe la prânz, erau nesigure și răvășite și abia dacă își mai găseau locul avut în brazde. Baba a mai zis că dintr-odată a luat-o cu frig de-i clănțăneau dinții și că Poetul tocmai se transformase în cerb și că cerul s-ar fi umplut cu strigătul tulburător al acestuia, ca de cerb la nunta lor, nunta cerbilor maică, e aprigă, dar nimeni nu o credea. Fugi fă de aici, i-ar fi zis Moșvasile, îți e ție mintea numai la cerbi tineri. De atunci toți copiii satului strigau după babă… căprioara sau cerboaica și de rușine s-a închis în casă de nu a mai văzut-o nimeni pe uliță. Nici la biserică și nici la magazinul din sat. Noaptea era deplină, continua să ne spună baba Daia despre Poet și Maria, deasupra clopotniței trona luna, era imensă și părea ca un ochi mare care tocmai urma să te înghită, m-am speriat maică cum nu mi s-a mai întâmplat niciodată în viața mea. Auzeam în mine o voce care să răstea la mine, fugi muiere, fugi cât mai poți, dar nu am putut maică să mișc nici măcar un deget, eram ca o stană de piatră și de neputință. Simțeam cum mă îneacă aerul nopții și întunericul care începuse să urce ușor de la glezne, pe pulpe până la pântec. Mi se mai părea că văd tot felul de umbre venind ameninţător dinspre biserică. Mi se părea că le aud, poate o fi vântul, mă încurajam maică. În noaptea aia am albit de tot, că îmi e rușine acum să mai merg în capul gol. Apoi Poetul a oprit-o din dans pe Maria și a dat să o sărute, un râs vesel ca un clopoțel s-a auzit în cer. Maică, îmi e rușine, dar am să vă spun, fiindcă de mult timp nu mi s-a mai întâmplat așa ceva, tot privindu-i am simțit cum mi se întăresc sânii, cum întineresc și cum m-a străbătut un foc din creștet până în tălpi, nu-i lucru curat, mi-am zis și am început să-mi fac cruce de zor și să zic în gând Tatăl nostru. Cred că Dumnezeu mi-a dat putere și am reușit să fug. Nu am idee ce s-o fi mai întâmplat, poate greșesc, dar eu am simțit că Maria era supărată pe Poet, acum ce știe o biată babă, nu?

      Problema arzătoare în sat era acum prezența Poetului în clopotnița noastră. Bă, mai zicea Alucazan, nu-i lucru curat cu ăsta, așa ne spuneau și șefii de la București, eu cred că nu are nimic dumnezeiesc în el, cred că vinde satanei, unul câte unul, sufletele noastre, am învățat la școală că din nimic numai nimic se poate face și că toate au fost rânduite cu un rost și au prețurile lor, așa cum era la mercurial. Eu zic să-l gonim din sat cât încă se mai poate. Așa că ne-am adunat bărbații mai curajoși la Alucazan acasă. Făcuse și țuica așa că cel puțin ne alegem cu o beție și cine știe, dacă-l izgonim pe Poet poate ne alegem și cu ceva funcții, cum a făcut primarul la revoluție. După ce i-am terminat țuica lui Alucazan, ne-am strâns ciopor în jurul clopotniței, înarmați fiecare cu ce am nimerit prin ograda lui Alucazan, o furcă, un topor, un băț, alții cu pietre. Nu prea am avut niciunul curaj să ne apropiem prea tare de clopotniță, stăteam cam la vreo zece metri și urlam din toți rărunchii Libertate și Jos guvernul. Era lună plină și când s-a făcut miezul nopții din clopotnița s-a desprins o lumină puternică și s-a înălțat la cer. Instantaneu, am adormit cu toții. Dimineața s-a pornit un zvon cum că nu mai e nimeni în clopotniță, că Poetul a plecat. Nevastă-mea mi-a zis că Poetul a ajuns acum la Dumnezeu, că i s-a arătat ei în vis că așa o să se întâmple și că o să fie jale mare în sat și boli și secetă și foame și moarte. Mai ales moarte, ce mai, o să fie rău cum nu a fost niciodată!

      A avut dreptate nevastă-mea, ne-a spus și Alucazan, care tocmai fusese chemat la județ, unde printre alte instrucțiuni i s-a ordonat să fie vigilent și să nu se mai întâmple să vină orice neica nimeni să facă bine în sat. I-au mai spus că Poetul e în cer cu Maria, stau într-o clopotniță de aer și că pe acolo trece curcubeul. De trei ori pe zi. Și că toată ziua vin tot felul de îngeri și învață să scrie poezii. Din când în când, dar foarte rar, mai trece prin cer și unul de pe la noi, îi dă binețe Poetului apoi îi cere iertare, iar noi nu știm pentru ce.

4 comentarii

  • Sofia Sincă

    Magnific!
    Desigur, nu m-am așteptat la o proză clasică, la tine. Postmodernismul – termenul tău de referință, s-a aplicat și în această proză. Stilul, același ca și la poezie, fermecător, care prin cuvinte simple, aici sub forma unui basm modern, spune tot: critică stările sociale slăbite de inocența sau lipsa culturii insului, fapt ce produce fenomenele de consumism și deconstrucție.
    Tehnica – corectpă, modul de aborfare, adorabil.
    Cu deosebită plăcere,
    Sofi

  • Anamaria Beligan

    Felicitări. O poveste mereu actuală. Scrisă cu tîlc, cu infinită tristețe și cu nelipsitul umor – marca PIC. Mi-a plăcut grozav numele ‘Alucazan’.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Scroll Up Scroll Up