Poezie

Polen de lună


am visat cum câmpia se desface în două în noi
cum roua se frânge sub pleoapele aprinse
bolnav de frunză dudului timpul îi moare
iar tu respiri cu greu şi încet, încet în lanul cosit
– cum te ascunzi după ruguri în muguri în osul scrâşnit!

aruncă amintirea de dudă îţi zic
sau mai bine învaţă grâul pe de rost
până la ultimul spic şi fă-te pâine
când păşesc pe mirişti simt puterea din bob
şi cum moartea ne seceră pruni

cum se repetă grâul în mori la nesfârşit
bob cu bob zi cu zi lumină cu lumină
cucii traduc pentru noi livada bătrână
pe sub tălpi ni se petrece tulpina plăpânei
miriştile ard, amurgul pâlpâie în ochiul proscris
şi ni se aude din cer cântecul ucis de ciocârlie bătrână

te uită cum îi ninge câmpiei cu păsări în vis
să nu crezi că macul creşte cumva în lună
în lanuri cu ură din piatră din humă

nici nu mai ştiu la ce-mi foloseau îngerii aşa
ţinându-se de mână în hora pe sub tâmplă
cu aripile în semnul crucii ude
în visuri mă înfrânge tu iarbă, tu pasăre nebună,
ce mână Doamne mânjii în focul cel din urmă?

e vântul de seară şi luna mea bizară


 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.