Prăbușiri repetate, neputința și amarul de vreme scurs fără rost

nu știu cum s-a întâmplat
da brusc am devenit
cel mai trist om din sat
și toată nefericirea
mi se aduna ghem
în plexul solar
și mă dobora instant
ca secerat
cădeam din picioare
și mă deșiram cât eram de înalt
pe podeaua albastră
podeaua din cafe-bar
cu ochii goliți de lumină
de-atâta amar
de neuitare
cu buzele crăpate
de-atâta nevorbire
și cu dinții încleștați
și lumea
lumea se făcea mică
mică deodată
cum nu cred
să se mai fi întâmplat
incredibil cum reușeam
s-o înghesui toată
în buzunar

din sâni îți creștea beznă
creștea și iarbă-amară
pe care o smulgeai
în fiecare dimineață
înainte să plângi
înainte ca femeia
de noapte din tine
să moară – dar de ce mori?
atunci când
te lovea mâhnirea în ochi
cu o precizie mortală
iar bărbatul din mine
bărbatul acela
care nu mai putea
nici măcar să plângă
se prăbușea în neputință
și se risipea