Scrisoare de rămas bun și drumul eliberator spre lumea de dincolo de noi

„Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată…”
Odă (în metru antic) – Mihai Eminescu

aș vrea să-ți scriu despre vântul care îmi dă târcoale și care suflă puternic și ciudat și rece – poate e apropierea morții îmi șoptea cineva– și cum mi-a flendurit trupul de carne și cum  m-a golit de lumină mai ales și cum nu mai am puterea să mă împotrivesc și cum am obosit și cum am renunțat să mai lupt pentru mine nici nu mai are rost să-ți mai spun și despre durerea care îmi străbate mușchii ca un piron înroșit în foc și cum oasele picioarelor se chircesc cât e noaptea de lungă și cum oasele toate se albesc de-atâta suferință asta știi deja și nici nu-ți folosește „pe iele prinde-le-om /cu cuțit de aramă răni-le-om /cu mătură de busuioc mătura-le-om /cu năframă roșie lega-le-om. /ca să nu rămâie, /cât un grăunț de mac /în nouă zeci și nouă despicat” sau cum mă simt abandonat în vântul sorții mai rău ca o frunză purtată de râu până putrezește poate într-o noapte am să-ți spun despre sunetul rece al lacrimilor fierbinți care mi se preling pe față pe sub bărbie ca să mă lovească apoi cu putere în piept ca niște schije de fier și cum pieptul îmi e plin de găuri și răni și cum rămân fără aer și mă sufoc ca într-un coșmar nefiresc cu umbre drapate pe uși și pereți dar și cum ele îmi spală praful rău adunat în ochi aș mai vrea să-ți scriu și despre întunericul nopții din singurătatea mea care mă cotropește parcă cu ură nopți fără harul lunii și fără îmbrățișări și despre urletul de lup vreau să-ți mai scriu cum izbucnește și se înalță din mine ca să cutreiere mut casa și grădina și sufletele celor dragi și morți ți-aș scrie după cum vezi dar se pare că fata aceea despre care ți-am tot vorbit a renunțat și ea și s-a stins… o. de-ar știi cât mi-am dorit s-o mai întâlnesc și să-i spun că suntem încă vii dar mai ales  că ne iubim aș mai vrea să-i spun că nepământesc de mult ne iubim: ce prost ești mi-a zis ea într-o noapte pe stradă și încă mai plâng și încă îi mai simt buzele pe gât

tot mai des îmi vine să mă întind în patul în care a murit mama să mă desprind din vis și de pământ și să înalț spre o altă lume sigur mai bună decât cea de aici între timp cineva a aprins o lumânare la căpătâiul meu și nu am apucat să văd cine e doar lumina ei mai e prezentă acum: aripi de fluture cu miros de tămâie și smirnă flacăra de la căpătâi