Poezie

Seceta a ucis toată câmpia din mine


e atâta căldură furioasă lăţită peste tot
cumva soarele s-a prelins pe lângă bolta subţire
umbrele orbilor se lipesc de asfaltul topit
ies aburi în zare ca nişte duhuri rele
oraşul a înnebunit curge ca o lavă fierbinte în câmpie
peste brazde, peste ştiuleţii arzând şi macii împietriţi
ţăranii jertfesc zarea în lanul ars de porumb
iese paparuda în miez de taină să ude arşiţa din cuci
şi cântă ca o târfă cu umerii de spumă /în minijupă şi cizme de gumă

s-au răsculat toţi caii morţi din fântâni
printre coloanele de lumânări
cu coastele aripi, cu mirosul de hoit
ca nicicând ei străbat zarea de-a lungul şi de-a latul
peste dropiile arse peste scrumul ca roua
mi-e atât de departe încât mă sufoc ninge cu scrum
în livezi şi noi cumva mai spre seară
ne cărăm spitalele şi morţii şi toată câmpia în spate
până la marginea oraşului nuntit cu alai

– cum îngropăm lumina sub pietre să nu ne mai doară gândul.

pe mirişti se aude un fâlfâit de oglinzi înnegrite de fum
cad cucii trăsniţi şi ţipetele lor se înfig în ferestre în oase de timp
bătrânii satului neputincioşi adunaţi în cerc în livada de duzi
bat din picior şi în toaca de lemn
ei invocă ploaia ori moartea nici nu se mai ştie a ce
din vechiul curcubeu cad culorile una câte una până la piele
hoţii de ploaie sparg lacătele nopţii şi fură
tot întunericul ce-a mai rămas în lume
în sufletele noastre un înger scurge ceară
într-o pecete, sigiliul vieţii fără de moarte

rana din pleoapă cuprinsă de febră, în mine mai creşte lumină, să ştii!


 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.